New Era, same old EvaJunimea2025-05-14T14:10:45+03:00
Sorina RÎNDAŞU
Daniela Bejinariu, New Era Eva, editura Tracus Arte, 2024
Un volum, așa cum aflu, câștigător al Premiului Național pentru Debut în Poezie „Traian T. Coșovei”, New Era Eva este o continuă încercare de fundamentare a unui discurs care vrea să conțină câte ceva din toate discursurile existente la un moment dat. Un experiment onorabil, aș zice, dar situat, ca destule alte cărți ale ultimilor doi-trei ani, sub scuza deconstrucției ca formă de coerență și inovație textuală. Insuficient, din păcate, pentru a menține o carte de poezie pe linia de plutire.
Compozițional, volumul de față se împarte în șase cicluri: nu am dormit/ m-am odihnit, în oțel și lut, am văruit bordurile, și când stau veghez, blândețea candelei, în concreta/ reașezare a mușchilor. Poezia pe care Daniela Bejinariu o scrie face parte din registrul biografismului distorsionat, acela care ține cu dinții să fie și sincretic, și performativ. Ca atare, miza se află în discurs, în elasticitatea sa, în posibilitățile sale (nenumărate, știm bine) de a-l întoarce pe dos pe cititor.
Discurs care refuză încrâncenat să se supună
Dincolo de demersul principal întreprins de autoare, acela al prefabricatelor cu funcție universală – prin reducerea la minimum a oricărui tip de context în favoarea unei voci nehotărâte, însă – nicio altă categorie senzorială vizată, fie și în treacăt, nu se mai poate susține.
Primele două cicluri, nu am dormit/ m-am odihnit, respectiv în oțel și lut se concentrează, mai ales, pe raportările sinelui la o realitate care, în ciuda malformațiilor sale, continuă să funcționeze. Deși, cum spuneam, înțelegem intenția acestui discurs care refuză încrâncenat să se supună („că cine mă cred să inventez cuvinte,/ desțeleniți, ochii înmlădiitori/ mă cred cine sunt,/ în sfârșit, mă cred/ mlădiță cu zale, nu am odihnă/ cărămida-n mână rodul său va da la vremea sa/ frunza/ nu va cădea și toate/ câte va face/ vor spori”), aceste artificii rezultă într-un mecanism nu violent, nu cutremurător, ci mai degrabă insuficient documentat.
Avem în față pericolul unei lumi despre care nu știm niciodată când își va evacua victimele: pe cei care au pumnul în gură, pe cei care nu-și pot ridica privirea la nivelul altor priviri, pe cei care, pur și simplu, nu corespund. Autoarea nu sondează în această dimensiune, preferând un bocet de suprafață mult prea încâlcit ca să fie întâmpinat cu empatie, măcar: „ușa mamei descuieți/ că mama v-aduce vouă/ comportamentul exemplar, urma pe care o lingeți,/ ochii în pământ sabia nu-i taie/ scânciți liniștiți, stăpânul vine/ a zdrobit de piatră dinții mei și m-a afundat în/ cenușă/ acoperă/ urmele oaselor tale târâte/ frunze-n buze/ lapte-n țâțe am scos din colțuri/ ce face lipsa/ din locul unde a fost?”.
Textul nu dorește să fie mai mult decât este
Următoarele două secțiuni, am văruit bordurile, respectiv și când stau veghez își propun deconstruirea și reconstruirea continuă a unui tip de sensibilitate ce funcționează aici când ca o constantă a supraviețuirii, când ca o consecință a precarității lumii pe care o descriam anterior. Se încearcă un ritm mai percutant și o acutizare a neajunsurilor inițiale, inclusiv în textul care dă numele volumului. Acolo unde ne-am aștepta la o explozie, tensiunea scade brusc, iar realitatea revine în echilibru: „și Iisus a așteptat 3 zile să învie/ să aibă timp lumea să afle/ că a murit/ treptele/ scării/ se rup/ și stâlpii rămân picioroange”.
Ne-am fi așteptat ca la finalul cărții autoarea să găsească resurse pentru a disipa această impresie de steril care a însoțit întregul său discurs da capo al fine. Prin asta nu înțelegem că avem de-a face cu o carte slabă, ci, mai degrabă, avem de-a face cu un autor care îndrăznește extrem de puțin.
Textul nu dorește să fie mai mult decât este: un colportor de stări fulgurante ce se succed într-o cinetică anume. Poezii precum nu pune la socoteală, poți să te ții de mine până unde cobor sau pentru că mă lași când spun că vreau să fac ceva să fac ceva sunt dovezi în favoarea faptului că Daniela Bejinariu ar putea construi un viitor proiect literar ceva mai reușit.
Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.
Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.
Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.
Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.
Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.
