Ionuţ HOREANU

Dominique Wolton, A informa nu înseamnă a comunica, traducere din limba franceză de Simona Modreanu, editura Junimea, 2024

Dominique Wolton – autor a zeci de lucrări, traduse în peste douăzeci de limbi, scriitor de scenarii de film, om de televiziune și biografia poate fi completată cu multe rânduri –, își face simțită din nou prezența în librăriile românești printr-o lucrare apărută în Franța cu câțiva ani în urmă, fiind tradusă recent de Simona Modreanu, și publicată de Editura Junimea.

Specializat în comunicare și mass-media, cercetătorul francez tratează în lucrările sale teme de actualitate, precum relația dintre tehnologie, comunicare, cultură și democrație. Una dintre ideile recurente ale lui Wolton este importanța dialogului, a diversității culturale și chestiunea alterității în contextul noilor tehnologii de comunicare.

Este provocator să scrii despre lucrarea lui Dominique Wolton A informa nu înseamnă a comunica, în termeni tehnici ori să începi cu dimensiunea structurii lucrării, care ar putea conduce la ideea că avem o lucrare cu subiect epistemologic, în domeniul comunicării. Dimpotrivă, avem de-a face cu o cercetare cu accente eseistice, care tinde spre reflecții dincolo de limitele eseului.

Lucrarea tradusă de Simona Modreanu este împărțită în cinci capitole: „O teorie a comunicării”, „Tehnicile: între emancipare și ideologie”, „Realizări și derive ale informației”, „Noile frontiere ale noncomunicări”, „Informație și cunoaștere: indispensabila coabitare”. Cu toate că titlurile capitolelor par a integra lucrarea într-un domeniu al discursului științific socio-uman, miza rămâne în sfera reflecțiilor de tip eseistic.

Dominique Wolton păstrează în A informa nu înseamnă a comunica tonul unei oralități specifice discursului său și, mai ales, tonusul, fapt care face ca lucrarea să poată fi lecturată cu o ușurință neașteptată. De fapt, cred că acest atu poate fi pus și pe seama unei traduceri iscusite. Faptul că lucrarea poate fi citită într-un mod care-ți îndepărtează gândul de la caracterul arid-științific poate fi datorat tocmai acestor plusuri aduse, pe de o parte de autor, pe de altă parte de traducător, care păstrează un echilibru al originalității, nu doar al lucrării, ci și al spiritului autorului.

Introducerea are rolul de a fixa premisele de la care pornește autorul. Comunicarea înseamnă a negocia și a coabita într-o manieră în care nu este pierdută problema alterității, respectiv „problema relației, deci a celuilalt” (p. 7). Devalorizarea comunicării, indiferent că este vorba de palierul profesional, privat, politic etc. înseamnă tocmai propria devalorizare. Informația nu poate fi identificată cu binele, la fel cum comunicarea nu poate fi identificată cu răul, deoarece „au fost de nedespărțit în lupta pentru emanciparea individuală și colectivă” (p. 8).

Prin lucrarea sa, Dominique Wolton caută să pună capăt unei prejudecăți și să demonstreze „de ce adevărata provocare privește mai curând comunicarea decât informația”. Problematizarea acestei perspective se datorează faptului că principala provocare nu este reprezentată de lucrurile comune, ci de diferențele care pot izola (p. 9).

Miza lucrării lui Wolton este de a trage un semnal privind necesitatea de a concepe din nou comunicarea în acord cu actualitatea referitoare la victoria informațiilor și a tehnicilor asociate. Astfel că problema constă în regândirea provocărilor pe care le aduc comunicarea și informația, de la domeniul politic, până la cel al vieții private.

Miza umană a comunicării

În primul capitol, autorul încearcă o teoretizare a comunicării, însă nu într-o formă clasică. Cititorul trebuie să se aștepte ca lucrarea să fie citită în liniaritatea premiselor și reperelor pe care și le fixează autorul, atât în privința elucidării unor chestiuni de natură științifică, precum și în cazul structurării, demonstrării sau construirii propriului discurs. Autorul nu regândește doar o formă de a trata o problematică din domeniul științelor comunicării, ci caută să transforme propriul demers într-o altfel de cercetare, unde predomină viziunea eseistică și chiar reflexivă. Această atitudine de cercetare face ca lucrarea să nu se poticnească în dioptrii sterile. În această primă parte a lucrării este analizată și relația dintre informație și comunicare, ocazie cu care se observă că, din cauza triumfului informației, sporește dificultatea comunicării. Apare astfel chestiunea noncomunicării, iar pentru a fi posibilă coabitarea este nevoie de negocieri.

Autorul propune o teorie a informației și comunicării care are în prin plan umanitatea. Informația relațională este cea care conduce spre miza umană a comunicării. În cazul comunicării, idealul este legat de capacitatea de a împărtăși, de dragoste și de sentimente (pp. 16-17). Wolton lasă să se înțeleagă faptul că, prin comunicare, ajungem la esența omului bun, dar și faptul că aceasta poate fi ca miză a omului bun.

Apare, așadar, o nouă dimensiune a comunicării, cea care implică negocierea, datorită faptului că indivizii și grupurile sunt în poziție de egalitate. În plus, conceptul de negociere este specific culturilor democratice.

În același prim capitol este analizată și chestiunea privind revoluția informației, care nu a îmbunătățit relațiile dintre indivizi: „Totul ar trebui să meargă mai repede, or, totul merge din ce în ce mai lent”. Este evidențiată și limita globalizării: „Satul global este o realitate tehnică, dar nu este nici socială, nici culturală, nici politică”(p. 24).

Deși aparent poate fi considerat ca un oximoron, autorul aduce în atenție necesitatea stării de emoție logică, în detrimentul raționalității și seriozității. Iar pentru această latură aduce în discuție o realitate sensibilă a comunicării, aceea de a ne accepta nouă înșine scopul și rolul de comunicant: „Cui nu-i place să placă? Dar nimeni nu vrea să o recunoască” (p. 25).

Chestiunea receptării alterității rămâne șansa sau poarta deschisă pentru ajungerea la starea de umanitate, fie că ne raportăm la individualism, care presupune reducerea comunicării la expresie și interacțiune, fie că ne raportăm la comunitarism care se referă la îndepărtarea de alteritate și „posibilitatea închiderii în spațiile virtuale” (p. 27).

Ultima temă a primei părți vizează idee de bază, respectiv, comunicarea înțeleasă cu sens de coabitare. Aici autorul observă că a fost pierdut tot mai mult sensul de împărtășire al comunicării. Astfel că, acest sens a fost înlocuit cu cel de coabitare, „legată de necesitatea de face să stea laolaltă logici disparate”. Potrivit acestei evidențe, informația și comunicarea dobândesc „o fricțiune din referința celuilalt”. Acest fapt face ca revoluția informației și comunicării „să bulverseze toate raporturile între comunicare, cultură și cunoaștere și contribuie la regândirea condițiilor legăturii sociale contemporane” (p. 32).

Într-adevăr, una dintre mizele esențiale ale lucrării lui Wolton este chiar de a vedea cum poate fi regândit procesul comunicării. Cum poate fi înțeleasă în mod corect și eficient comunicarea în fața noilor provocări aduse de revoluția informațiilor. Acest fapt face ca ideea de redimensionare a conceptelor să fie o necesitate firească pentru actualitatea nevoilor de relaționare.

„singurătăți interactive”

Capitolul al doilea, „Tehnicile: între emancipare și ideologie”, tratează câteva teme privind impactul pe care-l are progresul tehnic asupra comunicării. Un prim punct este legat de analiza privind semnificația ideologiei tehnice în comunicare și se referă la faptul că tehnologia ajunge să subordoneze progresele comunicării umane și sociale. Sensul cuvintelor, care altădată aveau rol de a face referire la acțiuni ale omului, tind să se adapteze noilor progrese și creează confuzii formând expresii ca: democrație digitală, societatea informației, societate digitală etc.

Cercetătorul consideră că tehnologiile de comunicare devin „visul comunicării fără noncomunicare”. Noile progrese nu reușesc să fie „suficiente pentru a rezolva aporiile existențiale ale comunicării umane”, în pofida evoluțiilor considerabile privind îmbunătățirea comunicării sociale. Acest progres conduce spre o altă problemă, extrem de actuală, aceea a „singurătăților interactive”, cauzată de receptarea inconștientă, de multe ori, a mijloacelor de comunicare ca factor de adicție.

În continuare, autorul își concentrează atenția asupra decelării ideii privind problematica internetului între utopie și ideologie, arătând că cel care se folosește de internet devine tentat să iasă din spațiu și din timp, renunțând la celălalt, care este diferit. Internautul ajunge să găsească rostul celuilalt apropiat de sine într-o neo-realitate, renunțând la sensul corect al comunicării.

Pentru a ne îndepărta de ideologia tehnică, Wolton consideră că este necesar a ieși din tehnicism, iar asta înseamnă să înțelegem că „progresele comunicării umane nu sunt proporționale cu progresele tehnicii; a separa comunicarea și tehnologia care, vreme de peste două sute de ani, au fost legate în aceeași mișcare de emancipare” (p. 63). Totodată, rolul tehnicismului rămâne secundar din punct de vedere uman: „noile tehnologii nu pot favoriza individualismul decât (s.n.a.) dacă legătura socială prealabil (s.n.a.) existentă nu este amenințată” (p. 66). Un punct cheie al ieșirii din tehnicism se referă și la necesitatea de a înțelege că multitudinea de informații este legată de ofertă, mereu mai complicată decât cererea. Spre deosebire de presă, radio sau televiziune care se raportează la ofertă, internetul se rezumă la o logică a cererii (p. 67).

În capitolul al treilea, „Realizări și derive ale informației”, este susținut faptul că informația este actorul tuturor emancipărilor. Informația reprezintă condiția primă pentru deschiderea spre globalizare. Este și primul pas pentru înțelegerea alterității. Însă, între informație și globalizare stă ritmul emancipării.

Neînțelegerea elementelor deja menționate duce la derive ale informației care pot consta în: îndepărtarea de adevăr din cauza abundenței de informații; îmbrățișarea de stereotipuri în detrimentul compasiunii; simplificarea până la pierderea sensului sau devierea de la sens; ideologizarea prin știri; îndepărtarea de esență, din cauza vitezei informației în raport cu alți concurenți etc. Aceste exemple care pot duce la devieri informaționale pun în vedere nevoia ca toate cadrele legislative privind informația să fie regândite.

În toată această analiză apare și provocarea reprezentată de capacitatea de a rămâne tu însuți, dar deschizându-te către ceilalți. Tehnologiile sunt cele care pot lărgi câmpul informației, dar pot fi și „cei mai eficienți călăi ai acestora” (p. 85).

A comunica: a negocia și a coabita

În penultimul capitol sunt analizate noile frontiere ale noncomunicării. Pentru a privi corect această perspectivă se va ține cont de faptul că între comunicare și informație există „o diferență aproape ontologică”, dat fiind că, prin comunicare, se pune problema celuilalt.

Coabitarea este una dintre paradigmele lumii în care trăim și nu poate fi disociată de trei realități: democrație, deschidere și interacțiune. Coabitarea este mai mult decât o conexiune, deoarece este rezultatul unei voințe și al unei acțiuni, nu poate fi statică pentru că implică timp și voință.

A comunica înseamnă tot mai puțin a împărtăși sau a transmite, rezumându-se la semnificația de a negocia și, în cele din urmă, a coabita. Din aceste considerente, autorul își pune problema că a gândi comunicarea înseamnă a gândi noncomunicarea (p. 93).

În ultima parte a capitolului al patrulea autorul analizează chestiunea globalizării, într-o formă care poate ridica multe semne de întrebare, îndeosebi pentru contextul falselor premise de la care pornesc o serie de prejudecăți și devieri propagandistice privind globalizarea: „nu se poate vorbi de recunoașterea identităților în afara întăririi cadrului comun, cu riscul segmentării și comunitarizării. Este rolul statului pe plan național și al instituțiilor internaționale în planul globalizării” (p. 100). În aceeași succesiune a ideilor, susține că limba este doar la început un „instrument de dominație”, iar în timp devine „un factor de identitate culturală și de comunicare”. În această logică autorul consideră că limbile trebuie conservate întrucât doar astfel este posibilă „coabitarea în sânul globalizării” (pp. 102-103).

Ultimul capitol al lucrării vine în continuarea celui precedent, analizând binomul informație și cunoaștere ca indispensabil pentru coabitare. Cunoașterea este punctul central al comunicării, într-o abundență de informații care solicită o capacitate de înțelegere. Cunoașterea comportă o dimensiune umană, care poate fi redusă din cauza îndestulării de informații: „Informația nu a ucis cunoașterea, ea a marginalizat-o” (p. 116).

Tot în ultima parte a lucrării autorul face apel la necesitatea logicii, astfel încât informațiile să poată fi separate pentru a asigura o organizare privind coabitarea lor. În același context subliniază necesitatea pluralismului și relevanța sa democratică în orice dimensiune: „Pluralismul lingvistic este sursa tuturor celorlalte pluralisme” (p. 128).

Linia între bine și rău este dată de imaginea dintre eu și celălalt, dintre informație și cunoaștere, fiecare dintre ele pricepute în mod corect: „Receptorul poate deveni tiranic. Între alteritate și imperialism, marginea este îngustă” (p. 130).

Autorul tinde în final și spre o concluzie privind procesul comunicării, care derivă tot din fenomenul de acceptare a alterității. Comunicarea nu se rezumă doar la a împărtăși viziuni comune între indivizi, ci în capacitatea de a organiza coabitarea între puncte diferite de vedere, fie și contradictorii. Atunci când problema alterității devine miza primă înseamnă că scopul comunicării a fost atins, deoarece a comunica înseamnă să înveți a coabita, chiar și într-o abundență de informații (p. 132).

Dominique Wolton atinge în concluziile sale și un fir fin al umanului, dimensiunea care este speculată pentru o logică a influențării: „Indivizii comunică pentru a împărtăși, a seduce sau a convinge” (p. 134). Autorul reușește să impună, printr-o concluzie proprie, o altă perspectivă asupra comunicării: A reflecta la o teorie a comunicării înseamnă mai întâi a de-tehniciza chestiunea comunicării, a reintroduce istoria, politica, culturile… (p. 135).

În lucrarea sa, Dominique Wolton discută, inclusiv în concluzii, o temă care rămâne de mare actualitate. Aduce în discuție diferențele de percepție pe care le pot crea implicațiile privind relația eronată dintre informații, cunoaștere și comunicare. Experiența realității nu coincide cu experiența comunicării așa că un candidat bun pentru neorealiștii de pe rețele de socializare nu va comunica public: „Să ieșim din neo-realitatea ecranelor pentru a regăsi experiența (s. n. a.) realității” (p. 135).

Lucrarea A informa nu înseamnă a comunica aduce în atenție o serie de teme care nu privesc doar un mediu specializat sau mediul academic, ci este binevenită în mâinile oricărei persoane care caută să înțeleagă realitatea în care trăiește, propria realitate așa cum este ea formată pe baza unor informații, și care se interesează de diferitele laturi ale propriei vieți și ale vieții celorlalți. Comunicarea nu este doar despre sine, este și despre ceilalți. Printr-o raportare corectă și eficientă asupra procesului de comunicare, în raport cu ceilalți, poți ajunge să dobândești și o viziune potrivită asupra propriei realități în care trăiești.

Autorul a regândit o serie de tematici privind comunicarea, înțelegând necesitatea unei schimbări de viziune în ce privește cercetarea comunicării în era informațiilor, astfel încât să fie cât mai aproape de actualitățile sensibile. Prin intermediul acestor actualități pune în discuție și noile forme de manifestare a umanității. Pentru înțelegerea acestor realități, care apar din subtilitățile textului, un rol important revine calității traducerii. Prin hermeneutica specifică traducătorului a fost păstrată inclusiv substanța autorului, adică esența lucrării, respectiv necesitatea de a regândi o serie întreagă de concepte și chestiuni referitoare la informație și comunicare.