Dinu Ioan NICULA
Cel mai popular roman postbelic apărut la noi, Moromeții (volumul I) conturează aura cu care Marin Preda trece prin timpul răbdător sau grăbit, menit să așeze valorile în ierarhiile exegeților și ale publicului, nu întotdeauna concordante. În cazul ecranizării cărții cu care autorul originar din Siliștea-Gumești s-a consacrat în 1955, gustul criticii și preferințele spectatorilor au coincis, filmul turnat de Stere Gulea în anii 1985-86 (cu premiera în septembrie 1987) rămânând un reper al istoriei cinematografiei naționale, dar nu unul de arhivă, ci unul mereu revăzut de mai vechi și mai noi generații, online sau pe canalele TV românești. Construcția elegantă se bizuia pe un alb-negru care paradoxal se desprindea de realitatea ternă a anilor ’80, evocând trecutul rural interbelic cu o virtuozitate care, în cele din urmă, a convins pe factorii politici decidenți: nici idilizat (întrucât doar comunismul urma să aducă lumină clasei țărănești), nici dramatizat (spre a nu deveni o fabulă a restriștii pe care începuse să o aducă operațiunea de sistematizare a satelor, lansată de Ceaușescu). Pentru cunoașterea acestor volute, sunt esențiale însemnările regizorului din recentul său volum autobiografic[1], prețios testimoniu de creație, asupra unei epoci în care melanjul dintre cenzură și undă verde s-a manifestat arbitrar.
Optând către tipologic-cinicul Gheorghe Dinică pentru rolul principal, Stere Gulea a fost refuzat de acesta; era macazul pe care zeița Fortuna l-a îndreptat spre drumul capodoperei, fiindcă următorul solicitat a fost Victor Rebengiuc, actor cu o gamă largă de roluri interpretate pe marele ecran, mergând de la reflexivitate până la umorul suculent, atribute care, de aproape patru decenii, vor atașa figura lui Ilie Moromete de cea a marelui artist. Interesant este că, în vremea studenției acestuia la IATC, Tatiana Sireteanu și Silviu Dimitrovici au realizat un mediu-metraj Moromeții (cu sârbul anti-titoist Sinișa Ivetici în rolul capului de familie), fără ca Victor Rebengiuc să fie cooptat în film. Dar adevărata descoperire făcută de Stere Gulea avea să fie cea pentru rolul Catrinei Moromete, în persoana unei actrițe de plan secund în piesele de la Teatrul Bulandra și din puținele pelicule în care apăruse până atunci: Luminița Gheorghiu. Firescul pus în invectiva tandră către soțul ei se va regăsi, după 15-20 de ani, în realismul personajelor pe care le-a înscris în filmografia lui Cristi Puiu, esențiale pentru acreditarea Noului Cinema Românesc în conștiința publică.
Angajamentul politic al cineastului se va reliefa după 1989, când realizează documentarul Piața Universității-România (1991) și filmele de ficțiune Vulpe vânător (1992, după romanul quasi-omonim al Herthei Müller) și Stare de fapt (1995). Astăzi, cele două lungmetraje par datate, întrucât comanda socială care le-a determinat a fost îndreptată către alte direcții istorice. Stere Gulea se va implica în varii laturi ale „vieții cetății” (director general al Televiziunii Române, de pildă), revenind pe platouri abia în 2008, cu anodinul Weekend cu mama, urmat în 2013 de „ost-algicul” Sunt o babă comunistă (după romanul lui Dan Lungu). Diversitatea stilistică a regizorului este notabilă, dar ea poate sugera și o sterilitate a căutărilor care, în cele din urmă (printr-o avizată consiliere de PR și comercială), l-a făcut să se îndrepte către un sequel al filmului din 1987, sub motivația că „am vrut să duc până la capăt epopeea acestor personaje care au supraviețuit până în anii ’50 colectivizării”. Sprijinul, dar și impedimentul, l-a constituit volumul II din Moromeții, apărut în 1967, care ducea mai departe personajele din primul op, însă nu oferea substanța ideologică pe care cineastul să-și construiască demonstrația, întrucât Marin Preda s-a pronunțat doar împotriva mijloacelor luptei de clasă, nu și a ideii în sine. Necesitatea reflectării ei în literatura dintre 1950 și 1960 a teoretizat-o în textul „Obsedantul deceniu”[2] (răspuns-monolog la o anchetă inițiată de Adrian Păunescu), al cărui titlu a fost apoi răstălmăcit de cei care nu au mers mai departe cu lecturarea: în realitate, pentru Preda obsesivă nu era criminala politică dejistă, ci insistența cu care era criticată, post-festum, literatura din anii proletcultismului.
Moromeţii 1 – Victor Rebengiuc, Stere Gulea, Vivi Drăgan-Vasile
„Tatăl meu (…), în momentul în care a auzit că lumea sa, pe care el o considera unitară, era împărțită în trei categorii (chiaburi, mijlocași și săraci) și a văzut cu ochii lui și dezavantajele materiale care urmau pentru cei dintâi (chiaburii), a fost încântat”, scria prozatorul în amintitul text, ceea ce nu l-a înfrânat pe Stere Gulea de la a face din acest pater familias, în Moromeții 2 (2018), un opozant verbal al comunismului. De această dată, Victor Rebengiuc a fost cel care l-a refuzat pe regizor (justificând prin diferența de vârstă față de personaj), însă Stere Gulea a găsit iarăși soluția optimă: Horațiu Mălăele. Ipostaza de cârtitor nu prea băgat în seamă, dar și de raisonneur, i s-a potrivit foarte bine actorului, iar transferul incomplet de personalitate a avut acoperire în „muțenia” care l-a cuprins pe Ilie Moromete după fuga celor trei băieți. Trecerea în low-key nu și-a găsit pandantul în noua interpretă a Catrinei, dar, ce-i drept, personajul jucat acum de Dana Dogaru a fost mai slab conturat scenaristic, unele ambiguități fiind deliberat cultivate de regizor (o parte le va infirma în ultima serie): „Finalul îl coboară pe Moromete în moarte, dar nu numai pe el, ci și lumea lui care se stinge”[3].
Firul narativ de coming-of-age este redat în Moromeții 2 grație lui Iosif Paștina, credibil în calea alternativă pe care a ales-o pentru desprinderea de tată, spre deosebire de frații săi: apropierea de învățătura leninistă, pe fundalul pasiunii sale pentru lectură și apetenței scriitoricești. Acestea îl vor duce la București, iar contactul lui Niculae cu mediul urban îi reușește bine lui Gulea, spre deosebire de interacțiunea tânărului cu mulțimea de demonstranți de la mitingul monarhist din 8 noiembrie 1945, scenele de masă nefiind un punct forte al regizorului, motiv pentru care brusca deziluzionare a eroului a generat unele reacții reticente: „Nici cei mai îndrăzneți ideologi ai anilor ’50 n-ar fi îndrăznit, de exemplu, să ia Huliganii lui Eliade și să-i facă ilegaliști”[4]. Cineastul rămâne, însă un maestru al psihologiei individuale, lucru care explică și credibilitatea stângacilor pași erotici făcuți de Niculae (pe această linie, e de reanalizat dezvoltarea pe care i-a dat-o personajului, la maturitate, actorul George Motoi în Marele singuratic, ecranizarea aceluiași volum II, realizată de Iulian Mihu în 1976-77).
Moromeţii 2 – Horaţiu Mălăele. © Libra Film
Amorul va asigura continuitatea cu Moromeții 3 (2024), dar nu prin Iosif Paștina (parțial dispărut din peisajul cinematografic), ci prin Alex Călin – noul interpret al lui Niculae – preferat și pentru look-ul său à la Marin Preda. Datată 1954, acțiunea filmului pune din start semnul egal între Marin Preda și Niculae Moromete, contrafăcând un jurnal de actualități, în care oameni din cultură erau premiați de oficialitățile comuniste. De aici survine la modul implicit extrapolarea, iubita adulterină a lui Niculae, pe nume Vera Solomon, fiind de la sine asimilată cu Nina Cassian. Este o rescriere în gen Netflix a istoriei, cu biografii parte reale și parte mistificate: scriitorul Al. I. Ștefănescu, soțul încornorat prin consimțământul lui, a dus până la moarte o conviețuire amiabilă cu năvalnica poetă, convențional portretizată de Olimpia Melinte (neverosimil rolul cu efuziuni erotice în public!). În schimb pe soclul muzei, construit sieși de Aurora Cornu, n-a mai fost nevoie de a se pune o etichetă disimulantă: prima soție a scriitorului apare cu (pre)numele real, sub chipul Marei Bugarin, care sugerează discret o dominatrix in nuce.
Moromeţii 3 – Alex Călin şi Mara Bugarin. © Libra Film
Nemaifiind legat de o sursă literară, Stere Gulea și-a permis să folosească toate mijloacele spre a-l transforma pe tânăr într-un apostat al comunismului, lucru care ar funcționa, dacă n-ar intra în contradicție cu cheia de identificare a personajelor. Am avea de-a face cu procesul de conștiință al unui anume scriitor realist-socialist, în fața reprimării cu gloanțe a unei revolte țărănești (mutatis mutandis, acest lucru îl făcea și Caragiale la 1907, în „Din primăvară până-n toamnă”), totul fiind contrapus forfotei condeierilor oficiali, aflați în vizite de culturalizare a satelor, în ședințe de înfierare sau în croieli de intrigi prin restaurante. În sine, fresca de moravuri propusă de Moromeții 3 rămâne viabilă, sub egida clasicizantelor compoziții în alb-negru, realizate de directorul de imagine Vivi Drăgan-Vasile. Portretul fotografic tată-fiu, de la final, pledează pentru un continuum etic, în lumina căruia noile generații ar putea să citească opera lui Marin Preda și să-i găsească valențe contemporane, în acord sau în contrast cu filmele lui Stere Gulea.
[1] Scrisoare către nepoatele mele, București, Ed. Humanitas, 2024.
[2] Luceafărul 24/1970.
[3] Angelo Mitchievici, „Apus de soare peste sat”, Film 4/ 2018.
[4] C. Rogozanu, Naratorul cel rău, Cluj-Napoca, Ed. Tact, 2024.