Ionel Corneliu OANCEA

Poveste cu întrebări

Arhitectura, după înțelesul grecilor antici, se naște pe temeiul ultim, originar al vieții, și este răspuns la interogarea acestui temei. Deci nimic din ce aparțin vieții nu îi este străin. Micul prinț este povestea întrebărilor de localizare în spațiul ființei. Dincolo sunt singurătatea, nostalgia, poezia asfințitului de soare. Întrebările, o dată puse, trebuie să aibă neapărat răspuns deși cele primite rămân, enigmatic, fără. Asemenea se naște arhitectura, căreia îi împrumutăm prin răspunsuri obligatorii personalitatea noastră dificilă de înțeles post factum. Andrei Pleșu, înaintea tâlcuirii în cheie personală, a parabolelor lui Iisus din Evanghelii, clasifică mulțimea întrebărilor posibile în trei categorii. Cele mai multe sunt născute din realitatea vieții, aceea simplă, cotidiană sau corespunzătoare nevoii cunoașterii științifice, au răspunsuri precise, în afara oricărei dileme. Ce număr porți la pantofi, ce este legea gravitației? Altele sunt din clasa întrebărilor copilăroase. Ele solicită fantezia, talentul metafizic și sunt de felul: cine a inventat somnul? În fine, urmează, într-o ierarhie inversată, întrebările grele. Pleșu le botează întrebări rusești, trei dintre ele au fost enunțate deja: De unde venim? Ce suntem? Încotro mergem? Cu alte cuvinte, ce sens are viața? Luate împreună ele devin un sistem de interogații imaginat pentru căutarea rostului în lume. Imaginat sau, dimpotrivă, născut din nevoia acută de puncte de sprijin în univers. Arhimede ar fi avut nevoie numai de unul pentru a răsturna Pământul. Acest punct de sprijin este în continuare necunoscut devreme ce aceste întrebări nu au răspunsuri satisfăcătoare. E mai bine să nu le pui.

De asemenea, zice Andrei Pleșu, sunt trei posibilități de a suspenda o întrebare grea. Cea mai la îndemână este să nu vrei răspunsul. Să uiți pur și simplu, ca bețivul din planeta bețivului cercetat de micul prinț. O posibilitate sofisticată stă în răspunsul științific, adică o transformi într-o problemă soluționată. Bunăoară, pentru a imagina povestea evoluției vieții de la moleculele vii din oceanul planetar la om, e nevoie de timp, de metafora milioanelor de ani care transformă viața limitată a omului într-o efemeritate uimită de veșnicia timpului și a spațiului. Cine își poate imagina cu adevărat miliardele de ani de la nașterea universului sau distanțele dintre stele măsurate în ani lumină? Uimirea are acest dar de a suprima iscodirea. În fine, întrebarea poate fi suspendată transformând răspunsul în poveste, în parabolă, alegorie. Aureolate de poezie ele devin lumi deschise misterului și comuniunii acestuia cu cele neștiute din adâncul sufletului. Arhitectura este răspuns la întrebările mari prin simplul fapt că folosește ca ingrediente de bază, raporturile sugestive, misterioase, dintre finit și infinit, dintre ființă și neființă.

În afara poveștilor fundamentale cu potențial de a deschide întrebările grele, sunt povești cu proprietăți tainice. Aventura în spațiu a micului prinț nu-l salvează nici pe el nici pe creatorul lui de la moarte. Moartea este o temă fundamentală, un sfârșit de drum, desparte oamenii indiferent de crezul lor de viață. Cele o mie și una de nopți ale Șeherezadei amână, prin suspans și atractivitate, decizia regelui Shahryar de a-i tăia capul. Prins în mrejele poveștilor, i se nasc trei copii, iar atunci când Șeherezada îl anunță că e pregătită de moarte întrucât și-a terminat toate poveștile, regele o păstrează ca regină a lui întrucât se îndrăgostise iremediabil de ea și de povești, poate chiar într-o măsură mai mare de povești. În oglindă, arhitectura are același sens existențial. Transformă în povești nemuritoare, fără de care n-am putea exista, comportamentele comunităților și ale membrilor ei.

Altă poveste tainică este a lui Fărâmă, eroul nuvelei Pe strada Mântuleasa a lui Mircea Eliade. Prins și anchetat de securitatea aflată în permanentă căutare de trădători, Fărâmă trece din poveste în poveste, croiește dincolo de spațiul real, dur, precis al întrebărilor exacte, unul mitic, fabulos, sacru. Anchetatorii sunt atrași, derutați, prinși de ițe și de speranța de a afla ce îi interesează. Eliade creează spațiul imaginar pe care ofițerii binelui public cred că îl înțeleg. Prizonier al societății, Fărâmă își trăiește libertatea în lumina poveștilor încercând să-i atragă în ea pe toți ceilalți. Este o imagine fidelă arhitectului. În realizarea arhitecturii, singura soluție pentru a salva din nestematele adâncului de suflet dăruite operei este capacitatea lui de povesti, de a-și duce partenerii într-o lume debarasată, pe cât posibil, de interesele profitului și profitorilor și de a-i atrage în singura lume adevărată, lumea valorilor.

Cea mai atrăgătoare proprietate din lumea poveștilor este libertatea, limitată doar de timpul disponibil pentru a alege din mulțimea lor oglinzile propriului suflet, capabile să ofere spațiu de respirație propriei singurătăți. Singura problemă stă în incomensurabila curgere a poveștilor născute unele din altele încât probabilitatea ca doi iubitori ale aceleiași povești să se întâlnească este mereu mai mică. Este un paradox. Cu cât sunt mai multe în scopul comuniunii, cu atât mai mult dezbinarea devine ireversibilă.

Micul prinț a ales să călătorească în deplină libertate pe șase planete. Numai Pământul a fost vizitat la recomandarea geografului de pe planeta geografului. Aleg să călătoresc alături de el, fără nici o recomandare prealabilă, doar pentru a identifica semne de întrebare, pe planetele: André Leroi-Gourhan, Grigore de Nyssa, Imhotep, Gauguin și Brâncuși. Este o alegere aproape întâmplătoare cu scopul de a da șansă întâmplării să afle idei. În fond arhitectul este cel mai neobosit călător în toate cele ce se văd și nu se văd. Nu este aceasta cea mai frumoasă, misterioasă și reală planetă?

La răscrucea mamiferelor

Am povestit despre libertatea micului prinț de a alege, dintr-o infinitate, șase planete de singurătate. Saint-Exupéry reliefează comportamente rutinate ale oamenilor opunând potențele copilăriei lipsei de orizont a maturilor. Legătura dintre creator și creație este indisolubilă. Creatorul și creatul sunt ființe ale aceleiași arhitecturi a gândului. Prin urmare nu are rost să vizităm, pentru a îmblânzi, planetele lui André Leroi-Gourhan, Grigore de Nyssa, Imhotep, Gauguin și Brâncuși fără referințe la aventurile lor în lume, fără a face din creator și creat un singur trup cu suflet, o ființă unică.

Planeta André Leroi-Gourhan (a trăit între 1911-1986) este un poem eroic al muzeului umanității. Arheolog, paleontolog, paleoantropolog, antropolog, tehnolog, estetician, filosof, André a fost eroul aventurii personalizate cu funcții de conducere în mari muzee ale lumii din Anglia, Japonia și Franța. Și-a construit prin ele viziunea ansamblică despre om, comunități și lume, cu repere nemijlocite. În timpul războiului mondial a îngrijit colecțiile muzeului Louvre ferite din calea nemților. În același timp a făcut parte din rezistența franceză și a primit trei medalii pentru eroism. După război a predat la Sorbona și College de France. A fost și aici decorat cu medalia de aur a centrului național de cercetări științifice. Prin urmare e un erou al spiritului și al faptelor, îndrăgostit, pasionat de povestea omului. A călătorit prin întregul lui spațiu material și spiritual de la resturile de fosile umanoide, până la memoria umanității structurată în biblioteci, arhive, muzee, dar și în spațiul virtual aflat la început de configurare, al zeului post modernist numit Google, pe care l-a prorocit.

În noosfera planetei André sunt trei teme de interes, cu tâlc, în chestiunea întrebărilor dostoievkiene. Prima este a strămoșului căutat în negura timpurilor. Răspunsurile au nevoie de imaginație, de creativitate în măsură mai mare decât dovezile științifice. Vorbim de epoci ale căror urme rămase până în zilele noastre sunt nu doar greu de găsit dar și interpretabile în multe feluri. Efortul merită făcut, la capătul lui putem ști mai multe despre ființa capabilă de poezie, de arhitectură și de toate celelalte aventuri ale spiritului. Povestea începe timid, în anul 1833, când s-au găsit în peștera Egis resturile unui craniu de copil neanderthalian, completat repede, în 1840, cu un craniu de adult găsit în Gibraltar. Anul 1856 este bogat, el aduce pe masa paleoantropologilor o nouă calotă craniană din Belgia, și celebra mandibulă din La Noulette, plus o altă mandibulă la Arcy-aux-Cure. Din nou în Belgia, în 1886 la Spy, sunt adăugate tezaurului de strămoși elemente dintr-un craniu neanderthalian. Urmează o nouă descoperire excepțională, din afara ariei occidentale, la Jawa, în 1891 unde au fost deshumate o calotă craniană, câțiva dinți și un femur de pitecantrop. Între 1900 și 1910, după mandibula de la Mauer sunt găsite schelete neanderthaline în mai multe localități occidentale. Urmează cireașa de pe tort, omul de la Piltdown, din 1909, reprezentat de un craniu de om și maxilar de cimpanzeu. A fost numit cu entuziasm Eantropul de la Piltdown întrucât era veriga de aur, mult căutată, dintre neamul maimuțelor și neamul oamenilor. Falsul, antichizat cu talent, însoțit de un scenariu bine ticluit, a stârnit entuziasmul paleoantropologilor și a umplut paginile revistelor de specialitate, 50 de ani întregi, până în 1959, când făcătura a fost descoperită. În sfârșit, tabloul evoluției strămoșului se finalizează cu omul de la Broken Hill, 1921, craniul de la Sacopastore 1939 și, în 1954, atlantropul de la Ternifina. Ce poveste științifico-fantastică se desfășoară între 1833 și 1959, în numele unei idei încă neîmblânzite!

Dar André o îmblânzește. Demonstrează că paleoantropologii din toată lumea, orbiți de asemănarea dintre om și maimuță, erau pe calea greșită întrucât luau în considerare două caracteristici nerelevante ale evoluției spre umanitate, respectiv creșterea progresivă a capacității cutiei craniene pentru a găzdui un creier din ce în ce mai mare, și protuberanța maxilo-facială din ce în ce mai mică culminând cu dispariția botului. Această concluzie, spectaculoasă, revoluționară, ne aduce o temă de meditație nouă: principala însușire a ființei umane este verticalitatea coloanei vertebrale pe care craniul se articulează axial. Ea nu-și mai caută hrană cu botul ajutat de labele din față, ci exclusiv cu mâinile. Fața și gura sunt libere pentru mimică, gesturi, vorbire. De asemenea, întrucât relația dintre gură și membrele din față nu mai funcționează ca armă, mâinile capătă sarcini noi în producerea uneltelor, armelor, artefactelor. Această ființă verticală nu are predecesori identificați.

Doar acest strămoș e capabil să producă arhitectură în spațiu și în spirit. De la prima unealtă realizată conștient de Homo Sapiens și de la idolatria începuturilor, prin intermediul spectaculoasei evoluții tehnologice, un incredibil de mic spațiu-timp raportat la vârsta și mărimea atribuite universului și planetei Pământ, prin continua personalizare a obiectelor fabricate cu inteligență și comportament umane, s-a ajuns la robotizarea, mereu mai aproape de completitudine, a muncii fizice și intelectuale. Omul, eliberat de toate servituțile vieții, intră într-o nouă eră a idolatriei determinată de spațiul digital capabil să includă în virtualitate tot știutul umanității, cu probabilitatea luată deja în calcul de a preda creativitatea inteligenței artificiale. Din perspectivă evoluționistă, din rob al naturii naturale omul e pe cale să ajungă rob al naturii virtuale pe care și-a creat-o fără să-i atribuie și un sens. Poate că micul prinț a intuit acest risc devreme ce și-a părăsit destul de repede unicul prieten de pe planeta Pământ.

Temele André sunt răspunsuri eficiente în procesul de suspendare a întrebărilor lui Gauguin. E confortabil să crezi în circumscrierea spațiului, timpului, prin demonstrații științifice în desfășurarea cărora nu lipsește, cum am văzut, imaginația metaforică. La fel, e confortabil să scuzăm erorile în evoluția umanității. Până la urmă, știința ne spune că suntem produsul de top al dezvoltării animalelor. În această perspectivă arhitectura este îndemânarea de a configura spații pe linia vizuină, bârlog, cuib, începută evident cu gaură de șarpe. Nu se poate spune că sfârșitul evoluției arhitecturii și urbanismului popular de astăzi nu reprezintă o formă de continuitate a acestei linii.

Calea fără orizont

Locatar al muzeului umanității, André Leroi-Gourhan aproximează trecutul și viitorul construind imagini. Un patrimoniu greu definibil dar real. El oferă răspunsuri științifice la întrebările De unde venim? Ce suntem? Încotro mergem? Arhitect al spațiului cultural locuit de Homo Sapiens, André împreună cu alte personalități similare sunt resurse de idei pentru arhitectura însăși. Arhitectul, acest personaj depreciat al zilelor noastre, răspunde prin fiecare operă a sa la întrebări dostoievskiene. Chiar dacă ar vrea nu le poate suspenda decât în situația, deloc rară, de neasumare a condiției de arhitect prin dezinteresul față de soarta ființei căreia îi desenează spațiul de viață. Temele lansate de el în cartea Gestul și cuvântul, anume, strămoșul omului din perspectivă evoluționistă, ființa verticală fără predecesori, deșertarea ființei în spațiul tehnologic, nu anulează nevoia de răspunsuri la întrebările mari. André simte dinlăuntru acest neant și adaugă cărții un gest inexplicabil pentru știința de a demonstra, dar plauzibil în dorința de a înțelege misterul ființei. Apelează la o personalitate antică, exclusă din viziunile pozitiviste moderne, întrucât nu aparține științei.

Grigore din Nyssa a trăit în secolul patru după Hristos în planeta ortodoxiei creștine, fiind unul dintre stâlpii ei teologici. S-a născut într-o familie numeroasă, foarte bogată, care a dat bisericii mulți sfinți: bunica, mama, sora, frații. Între ei unul dintre cei trei mari ierarhi, Vasile cel Mare. Viața lui se desfășoară la început pe coordonate lumești, ca o aventură fără sfârșit. Îi plac lumea ca lume, zgomotul petrecerilor, grupurile vesele, festivitățile pompoase, vânătoarea. Studiază și aprofundează filosofia mare greacă în cap cu Platon. Ajunge, prin știința acumulată, un savant al vremii. Devine un profesor de retorică renumit, apoi, într-o zi din sfârșitul celor multe petrecute în huzur, se botează, devine preot și este ales episcop. Cunoaște exilul și prigoana pentru ortodoxie și apoi este reașezat în scaun. Teologii moderni îl socotesc cel mai mare cuget patristic al răsăritului.

De ce simte André nevoia să caute un punct de sprijin în lumea total diferită a lui Grigore? Deoarece, zice el, în Tratatul creării omului, sfântul Grigore identifică, cu o mie șase sute de ani înainte, rezultatul cercetărilor paleoantropologice desfășurate în mai mult de o sută de ani pentru a se elibera de logica strictă a lanțului evoluționist: așadar, spune sfântul în tratat, este mulțumită acestei organizări că spiritul produce în noi, asemeni unui muzician, limbajul și devenim astfel capabili să vorbim. Acest privilegiu nu l-am avea fără îndoială niciodată, dacă buzele noastre ar trebui să asigure, pentru nevoile trupului, trudnica și umilitoarea povară a hranei. Dar mâinile au luat asupra lor această povară și au eliberat gura spre folosul vorbirii.

Se naște, din această perspectivă, o nevoie de a apropia în spirit planete diferite cum sunt cele ale lui André consacrat științei și Grigore consacrat lui Dumnezeu, ispititoare pentru hoinarul din lumea ideilor. Nu știm de ce micul prinț și-a părăsit planeta într-un pelerinaj de cunoaștere pentru a se întoarce cu o oaie într-o cutie. A fost dezamăgit de lipsa de orizont spiritual al ființelor întâlnite în cale? Din nostalgie, din dorul de a se regăsi în ambianța locului înnobilat de o singură floare? Puterea lui copilăroasă de a vedea înlăuntrul lucrurilor, elefantul înghițit de șarpele boa, în care maturii nu văd decât o pălărie, o oaie împachetată în cutie, în care maturii nu văd decât cutia, nu-l ajută să-și pună întrebări mari. Până la urmă este captivul unei aventuri asemeni creatorului lui, prins definitiv în pasiunea zborului în momentul când primele aparate de zbor erau păsări fragile și nesigure. Nobil prin naștere și fire, Antoine de Saint-Exupéry s-a născut o dată cu secolul douăzeci în epoca frumoasă a civilizației occidentale, când știința face totul posibil, când omul își oferă cu generozitate viața spre binele comun, cum o făceau pionierii zborurilor cu aparate mai grele ca aerul. Desele accidente nu-i speriau defel. Erau obișnuiți cu gândul că vor ajunge să moară în avion, convinși de utilitatea sacrificiului suprem. Ultimele cuvinte ale lui Antoine, scrise în ziua morții, 31 iulie 1944, sunt: dacă voi fi doborât, nu voi regreta absolut nimic. Dar până să fie doborât a străbătut cu pasiune cerul planetei Pământ. Astfel, micul prinț este alter egoul creatorului.

André, Antoine și micul prinț sunt locuitorii spațiului însuflețit de cultură. Pozitivismul lor evoluționist, paleoantropologul fixează destinul cultural al omului pe metafizica axă spațiu-timp de sute de milioane de ani, în timp ce aviatorul, cu studii de arhitectură și desen, experimentează acest destin până la sacrificiu. Micul prinț, personaj celebru creat în sânul acestei culturi, nu este mai mult decât nostalgia ei copilăroasă după tainele disecate una după alta de spiritul științific. Pe această cale arta devine absurdă devreme ce într-o pălărie și o cutie toată lumea ar trebui să vadă același lucru, un elefant și o oaie.

Pozitivismul fără finalitate al civilizației occidentale este identificat de Pascal încă din secolul șaptesprezece și este de atunci într-o dezvoltare sinucigașă fără logică și morală asumate în ciuda adevărului că, spune Pascal, orice mișcare, orice număr, orice spațiu și orice timp ar fi, există întotdeauna un mai mare și un mai mic: astfel încât se poziționează toate între neant și infinit, fiind întotdeauna infinit de îndepărtate de aceste extreme.