Cristina FLORESCU
Orașul poate fi receptat ca una dintre entitățile sociale stabile construite de om. Este vechea Cetate, cuvânt moștenit din forma latinească de acuzativ a strămoșului cīuitātem – conform dicționarelor etimologice ale românei. Semnificantul pare a îmbrăca protector, cu zidurile sale reale sau imaginate, grupurile aciuate în interiorul fortificațiilor, grupuri care s-au numit, peste timp, cetățeni – lexem adunat când comunard, când tovărășește, însă perfect ingenuu din perspectiva istoriei sale lingvistice.
Structura orașului, obiectiv privind faptele, nu este, de fapt, deloc stabilă. Casele se construiesc, se dărâmă, clădirile se așează unele peste altele, sunt modernizate, refăcute, prelungite, împărțite, demolate, mutate, lăsate în ruină, transformate, implozate, conservate etc. Într-o proiecție care ar comasa, ca într-o peliculă de film, evoluțiile construcțiilor orășenești, zidurile s-ar deplasa ca ființele vii, ridicându-se, mișcându-se pe orizontală și pe verticală, gheboșându-se, dispărând și lăsând locul altui șir de cărămizi asamblate, tencuite conform modei și stilurilor arhitectonice trecătoare, proiectând imagini inedite, neașteptate.
Două repere rămân însă neschimbate: centrul (vechiul intra muros) și periferia (extra muros).
Despre aceasta din urmă îmi propun să vă vorbesc în rândurile de față.
Extra muros a existat totdeauna. Oamenii locuiau în jurul cetăților, forturilor, stabilind relații vitale, reciproc avantajoase. Cultivau pământul, aprovizionau nesmintit Cetatea, acesteia revenindu-i obligația protecției armate, gest războinic îndeplinit sistematic din Antichitate și până în Evul Mediu. Mă rog, nu chiar sistematic, protecția depindea de politica principelui, de inimoșenia locuitorilor Cetății sau de caracterul intempestiv al atacului dușman.
Ceea ce numim astăzi periferie este un lexem împrumutat din latinescul neologic peripheria, îmbogățit lexicologic atât cu germanul Peripherie, cât și cu francezul périphérie. (Ca totdeauna informațiile sunt date conform dicționarelor de specialitate, în primul rând conform tezaurul academic DLR.) Cuvântul are o suită de sinonime care reflectă istoria românei. La nivel cult există corelări sinonimice mai ales cu suburbie (tot din latina neologică), răspândit mult începând din secolul al XVIII-lea. Cu circulație restrânsă, dar tot în limba literară, sunt atestați termeni ca: exocastron (intrat din neogreacă), foburg (din franceză) și suburg (creat, pe terenul limbii române de data aceasta, de la burg). Au extensie la nivelul limbii populare și regionale: oștează (circulă în Transilvania, împrumutat din maghiară), cadalâc (din turcă) și cut (de origine ucraineană, se referă în special la periferia unui sat).
Lexemul cel mai răspândit în Principate este mahala, intrat în limba română din turcă.
Are sensuri puternic marcate conotativ și o familie lexicală cunoscută în zilele noastre mai ales prin valorile sale depreciative: mahalagiu, mahalagioaică, mai rarele mahalagism și mahalagizá. Accentul apăsat disprețuitor ne face să uităm că, inițial, mahalaua era exact echivalentul semantic neutru al cartierului și că mahalagioaica numea inexpresiv pe locuitoarea mahalalei. Stau mărturie sursele secolelor trecute. De exemplu, suntem informați dintr-un text din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (cca a. 1870): „După ce să lumină dă ziuă, ce să vezi aicea [în jurul Bucureștiului]? Adunături… de armați, împreunați cu tălhari, prădară tot norodul prin hanuri și mahalale” (din culegerea de texte vechi alcătuită de Moses Gaster și tipărită în anul 1891). Sau, în gazeta ieșeană Albina românească din 1829, aflăm că: „Focul… s-au răvărsat preste cvartirele de pe împregiur și mai cumplit preste mahalaua Galatei”.
Mahalagismele și mahalagii și-au păstrat fibrele semantice, adânc înfipte în zilele noastre, exact pe traseul semnificativ al limbajului elementelor vulgare. Nu se invocă semnificativ o vulgaritate acerbă sau impudică. Mahalagiul este mai ales incult, cu pretenții ifosite, impulsiv, băgăreț și, de multe ori, plin de dorința unei afirmări nejustificate axiologic (pretențios cuvânt pentru personajul schițat!). Sigur, nejustificarea are sens din perspectiva unui bun simț. Dar mahalagiul și mahalagioaica sunt complet lipsiți de acest punct de reper echilibrant, bunul simț. Se agită mult, țipă, rânjesc și ideea lor dominantă este cea a parvenirii cam pe orice căi. Fură, mint, se prefac uneori cu real talent, dar nu ucid. Când un mahalagiu devine criminal o face dintr-o mândrie strâmbă, sau iubire înșelată ori neîmpărtășită. Devine cuțitar, interlop, mafiot, dispărând din arealul semantic al mahalagismului. Pentru că, de fapt, mahalagiul se manifestă nu atât prin fapte, cât prin vorbe (sigur, eu cred că și vorbele sunt fapte, dar eu am o gândire deformată profesional). Una dintre trăsăturile lui temeinice este vorbirea multă, groasă sau/și ifosită. Poate deveni periculos prin aspirații spre o înălțime socială pe care o descifrează numai pe baza îngustimii percepției sale. Are ambiții sociale dezvoltate exclusiv în ideea profitului individual. Știe să se refere, caragialian, prin răcnete carpatice patriotarde, la țară, viitor și, mai ales, la românii dintre care se consideră cel dintâi. O casă intra muros? O slujbă bănoasă fără răspundere, dar, mai ales, fără muncă? Bineînțeles, au și alții așa ceva. Lui de ce nu i s-ar cuveni? Ce au alții și lui îi lipsește? Știe să apuce orice și oricât, convins că această capacitate nesimțită de a apuca este dovada deșteptăciunii lui și a prostiei celuilalt. Calcă pe de lături, având grija (singura grijă!) să „fie acoperit”. Că o lume întreagă îi vede acoperirea și-l arată cu degetul, nu are nicio importanță pentru că se pricepe să strige tare și extrem de indignat „uite hoțul, e acolo, în față, în spate, sus sau jos”, niciodată nu arată spre el „că doar nu-i fraier, slab, bleg” sau alte asemenea.
… Bietul mahalagiu, biata mahalagioaică, locuitorii caraghioși și emfatici ai unor realități revolute. Mi s-a înfierbântat tastatura pe seama lor, jignindu-i prin analogie nedreaptă cu majoritatea politicienilor din zilele noastre. Poate birui minoritatea (pe care fiecare dintre noi o receptează diferit!!) obrăznicia celui fără obraz?
Numai cetățeanul turmentat știe, susținându-și argumentația cu precizia lui clătinătoare.