Alexandru Ovidiu VINTILĂ

Lucian Vasiliu, Meteorolog de serviciu, Editura Rocart, 2024

Lucian Vasiliu este un poet care provoacă limbajul și își proiectează scenariile poetice într-un registru mitologic. Totodată, aura livrescă îi conferă o particularitate recognoscibilă. E un poet care își calibrează cu atenție retorica. Din această perspectivă, scriitorul e un histrion care știe să își comunice poezia, viața filtrată literar. Totul reținut de retina auctorială este distilat în totul care scoate la iveală o textură de semne și imagini, parabolice, „fără de care nu există nici bucurie nici întristare” (De foarte departe – poem din volumul de debut Mona-Monada, Iași, Junimea, 1981). „Pe baricadele limbii materne” – la fel ca „generația de ocnași” din care face parte – încă de la volumul de debut, poetul se autodefinește astfel: „Chiar acum îmi ia vederea/ mă aruncă în disperarea absolutului/ mă umilește/ mă îneacă și mă salvează de la înec/ timpul în care Dumnezeu/ se furișează în/ laboratorul alchimic/ îmi bate la mașina de scris texte/ despre/ alarma viermilor care compun/ trupul meu de/ funcționar pe cale de dispariție” (Mierla de la Casa Pogor).

Arhitect al vederii poetice și inițiat în arta reamintirii, Lucian Vasiliu scrie negru pe alb: „Îmi amintesc/ de zile și de nopți prenatale:/ sufletul mamei în nemișcare/ veghea la pândă cu șopârla/ căderea soarelui în heleșteu/ îmi amintesc/ extazul ochiului deschis în întuneric/ întrezărind/ dincolo de carne altă carne/ dincolo de disperare altă disperare/ Secvențele obscure/ în care mi-am surprins părinții/ m-au ajutat să înțeleg/ noaptea/ de ianuarie 1954 de la genunchi în sus/ și trupul mierlei, fraged/ în gura șobolanului/ și, mai ales/ cântecul care însoțește disperarea/ de a nu ști/ de a mă teme/ de a trăda consemnul:/ «Luminați-vă fața! luminați-vă fața»” (Ibidem). Criticul literar Bogdan Crețu observă la Lucian Vasiliu: „Conștiința sa este în primul rând una a scrisului, marile evenimente există în măsura în care au fost scrise sau se cer scrise. Numai în convenția textului poetul are curajul de a-și contempla viața, printr-un straniu proces de înstrăinare, și de a-și descrie (tot un act al scrisului) propria naștere”[1].

un tânăr furios

Conviețuind, metaforic, evident, „cu șobolanii Bosch și Bruegel” (Ricoris), Lucian Vasiliu ne comunică pe un ton firesc: „Scriu pe acoperișul blocului de gheață –/ noaptea/ sparg lemne/ unei foste actrițe de circ/ Scriu până la epuizare/ în numele unei acute lipse de/ Prudență./ Practic yoga între literele L și V –/ pătrund cu glontele în carnea voastră:/ «eu sunt/ tot ce voi vedea vreodată»” (Yoga). La vremea la care a scris aceste versuri, autorul era un tânăr furios, revoltat față de orice formă de înregimentare, hotărât să reziste lumii asediante ce părea aproape fără ieșire, cea a dictaturii comuniste. El era chiar un „veritabil eretic” și, în același timp, aparent paradoxal, „atât de liber”. Și asta pentru că descoperise „cântecul subteran al lumii”: „[…] învățasem o limbă nouă care îmi oferea/ posibilitatea de a numi infinit și nuanțat/ REALITATEA” (Proprii ipoteze ale propriei Geneze).

„În desăvârșit întuneric”, „printre himere și jivine”, „într-o lume oarbă și mută” (Mona-Monada IX), Lucian Vasiliu se va confrunta în primul rând cu sine, practicând o întoarcere a privirii spre înăuntru. Chiar dacă e marcat de faptul că e „mut în limba sa natală” (Secțiune), nu își reprimă dorința de a scrie despre ziua de 8 ianuarie 1954, data la care a venit pe lume: „M-am născut la -24˚, în cea mai friguroasă/ cea mai frumoasă iarnă după 1944./ Lupii urlau în rănile Europei./ Eram chel: tata îmi spune Lenin –/ semănam cu un cătun/ înzăpezit din Siberia/ La naștere/ vesteam un an bogat în recolte,/ an de export masiv/ Sufletul îmi era un biet suflet –/ țin minte orologiul/ în care viețuiam/ gândind timpul probabil/ Mama era singura femeie din lume/ Habar nu aveam de metafizică/ habar nu aveam de cenușa radioactivă/ habar nu aveam de/ funie alcool magie femei sinucidere./ La -24˚, în cea mai friguroasă/ cea mai frumoasă iarnă după 1944” (8 ianuarie 1954). Și în acest poem, ca în multe altele, tonul e grav, existențialul este atent supravegheat, iar autoironia e inserată cu subtilitate într-un text rotund, impecabil condus până la capăt, cu precizie infinitezimală.

„Exact în același timp”, după cum sună un titlu de-al lui Gellu Naum, poetul-cărturar Lucian Vasiliu își scrie, „cu mâinile pline de cenușă”, sau nu, Poemul sugerat de Montaigne: „Orologii exacte/ concepte grenade iubite exacte/ Exact,/ conținutul înserării hibernale/ (aceeași cantitate de lebede/ aceeași cantitate de cătuș pe cap de locuitor)/ Linii de tramvai/ onorarii congrese polemici/ discursuri exacte/ În toate/ e o exagerare/ funcționând/ după/ principiul vaselor comunicante/ în noaptea de 31 decembrie 2999”.

Înaintând dinspre Mona-Monada, după ce-și va fi inventat poezia, asemenea lui Virgil Mazilescu, autorul va mărturisi în Despre felul cum înaintez (1983): „Spaima deznădejdea bucuria tristețea/ din ochii tăi:/ acesta este filmul mut al ultimelor zile,/ aici se află promontoriul unde înalț/ ruga de seară” (Exordium). Poetul, aflat în acest răstimp, conversează, „printre stindardele contemporanilor”, „despre starea vremii” (Ibidem). Erau timpuri nu tocmai facile în România dictaturii comuniste. Pe atunci, conversația cu asemănătorii „era o formă de a ne bandaja reciproc/ rănile” (Narațiune [Calul Ventonică]), ne zice poetul în maniera sa de a sintetiza plastic o stare de fapt trăită.

Luiza, echivalentul miracolului

În 1986, autorul va scoate o nouă carte de poezie, Fiul omului, în care se surprinde a fi: „Mut printre muți/ cruciat printre cruciați –/” (Singura metaforă). Devine limpede că „fiul omului” nu e altceva decât fiica omului Lucian Vasiliu, anume Luiza, ivirea ei pe lume fiind evocată astfel: „Așteptam pe holul unei maternități/ din secolul XX, în amurg. Anonim./ mă visam Marele Terfelogar, Marele Alpinist/ al Bibliotecii Universale/ Mă cățăram pe o scară imaginară/ în podul cu manuscrise, incunabule,/ ediții rare/ pe când apăru unicul Mesager/ al existenței mele/ și îmi dădu Vestea, Veste, Vest, Ves, Ve, V/ Noi așteptam Fiul și veni Fiica/ înveșmântată în straie imaculate,/ bătând din aripi pe spate,/ cu ochii încă nevăzători, cu auzul nepervertit –/ carne trandafirie, de măceș scit/ Lu-Luiza, fetița, amanta, mama, bunica,/ bucuria și frica, rugăciunea și blestemul/ altarul vieții noastre, unt-de-lemnul” (Fiica noastră). Bogdan Crețu este de părere că „Fiica noastră devine, în volumul Fiul omului, garanția fericirii, echivalentul miracolului. Viața se dovedește mai bogată decât fantezia, mai cuprinzătoare decât poezia. Luiza-Maria este «fetița, amanta, mama, bunica,/ bucuria și frica, rugăciune și blestemul/ altarul vieții noastre, unt-de-lemnul». Altfel spus, totul”.

Un vers de-a dreptul memorabil este „Era ieri/ și/ peste ieri a căzut Azi” (Fiul omului. Decembrie). Se conturează astfel semnificația profund umană pe care o declanșează poezia în ansamblul ei, posibilitatea de a fi percepută ca o monadă cu ferestrele deschise, așa cum apare vizibil în poemul Monadă IV: „Sunt un om blindat/ numai în dreptul inimii/ se află/ o spărtură […]”.

Ludicul este un alt ingredient dominant în poezia lui Lucian Vasiliu: e bine articulat și ține de jocul histrionic al unui iubitor de detalii, al unui iubitor de edicte, al unuia care e împotriva împotrivei. Căci – nu e așa? – „Frumos îi stă poetului/ într-o groapă cu var,/ cu ochii albi, cu mâinile reci/ într-o groapă cu var/ alunecat nu se știe cum” (Alunecări de teren). Urmând linia poeziei lui Lucian Vasiliu, suntem pe calea devenirii unui profil spiritual distinct. În Verile după Conachi (1990), poetul strigă, precum „fratele Omar Khayam” că a ajuns să fie „un câmp minat de lupte”. Amestecul acesta de ludic și lucruri grave, de livresc, introdus în teatrul poeziei sale cu o îndemânare de orfevru, logicul și absurdul, realul și imaginarul sunt proiecții ale unui fel de a fi. Acel fel de a fi care îl face pe poetul Lucian Vasiliu să intre cu ușurință și, chiar, cu voluptate în Dialog cu Conachi: „– Ce mai faci, pogoreanule?/ – Recitesc pe Lucian din Samosata/ în drum cu trenul spre Sovata/ – Și ce mai faci?/ – Scriu. în acvariu,/ despre peștii spahii/ – Și ce mai faci?/ – Din când în când, în tramvai/ sunt vecin cu Lumiére./ N-ați aflat despre ultimul/ lui accident rutier?/ – Și ce mai faci?/ – Fac și des-fac patul/ disco-pat,/ seara/ Dimineața,/ studiez în extaz/ petele de petrol/ de pe sandalele lui Octavio Paz”.

Au dreptate Gheorghe Grigurcu și Ion Pop, când, primul, vede în Lucian Vasiliu „cel mai caracteristic poet ieșean actual”, în sensul că „întruchipează spiritul locului”, al doilea, atunci când apreciază ca o notă distinctivă a operei sale „sentimentul comuniunii cu marii înaintași”[2]. Volumul Lucianograme (1999) e redactat tot la „mașina de scris”, un instrument esențial pentru Lucian Vasiliu care îl duce ca o corabie dintr-un topos în altul: de la „Bacovia (Întâiul Vasiliu)” la „Don Caesar”, „în curtea Casei cu turn din Copou”, „când inimile vechilor cronicari/ se rostogolesc/ cu merele roșii/ prin livadă” (Lucianogramă I), „Acasă la Aurel Dumitrașcu”, prin „Subteranele Junimii”, în locul în care „Aprindem lumânări la mormântul/ lui Alecu Russo, din incinta Mănăstirii Bărboi” (Mori pe Siret și pe Prut), „În fața oglinzilor […]/ fără să știi cu adevărat/ cum arăți,/ cum arătai într-o viață anterioară” (Lucianogramă 12).

Trebuie să spunem că Lucian Vasiliu, „un devot al esenței”, în opinia lui Mihai Ursachi, rămâne funciarmente legat de tradiție, cu un respect deosebit pentru înaintași. Mereu în poezia sa, ca un cărturar veritabil ce e, nu uită să aducă în discuție nume precum Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Lucian Blaga și mulți alții, pe unii i-am enumerat deja, pe alții, nu.

pălării, berete, tichii

În volumul Cod numeric personal (2018) poate fi citit un poem despre memoria care se imprimă în lucrurile pe care le lăsăm în urma noastră. Și, nu întâmplător, în poemul Declarație de avere: colecția de chipiuri, instanța lirică navighează în timp prin intermediul pălăriilor, beretelor, tichiilor purtate de bărbați și de femei din alte epoci care au trăit diferit, dar care firește că au simțit la fel ca oamenii din prezent: aceeași durere, aceeași singurătate, același presentiment apăsător al morții. Deși poemul are o suprafață ludică, un ritm vesel, optimist, totuși toate obiectele care au acoperit cândva capul unui tată, unui bunic sau unui scriitor cunoscut au un parfum amărui: „Pălăria de apicultor/ a uzat-o tatăl meu interbelic –/ a fost cumpărată la Cernăuți/ în timpul studiilor sale teologice// Casca de soldat a bunicului/ a fost salvată în vremea/ asaltului de la Soroca”.

Fragmonade (2024) este un alt volum de autor inclus în antologia de față. Așa cum a făcut întotdeauna, Lucian Vasiliu se dezvăluie și de această dată vizionar și lucid deopotrivă. Ne oprim asupra unui poem care spune povestea reconfigurării lumii, Noua tablă de șah, în care nu este vorba doar despre rearanjarea polilor geopolitici și militari, ci mai cu seamă despre o ordine mondială dictată de literatură: „Nu suntem prevăzuți/ cu măști de gaze/ mitraliere/ lopățele de infanterie// Corbii lui Poe, Tradem, Bacovia/ au ocupat deja/ pozițiile strategice/ în arborii parcului mitologic Copou”. Închidem sperând la fel ca poetul Lucian Vasiliu că vocea poeziei se va putea auzi peste timp, peste pierderi și mai presus de moarte: „Cuvintele,/ după vorbire:/ spaima crescândă/ de a nu mai putea adăuga/ NIMIC!”.

[1] Bogdan Crețu, în prefața volumului Lucian Vasiliu, Meteorolog de serviciu, Editura Rocart, 2025, p. 9.

[2] Apud Bogdan Crețu, Prefață. Verile după Lucian Vasiliu, în Lucian Vasiliu, Meteorolog de serviciu, Editura Rocart, 2025, pp. 21-22.

Post Views: 137