Romeo Aurelian ILIE

Monica Stoica, Pop surreal land, Editura Charmides, 2024

Monica Stoica este poetă, jurnalist și regizor de teatru. A studiat Literatură Universală și Comparată la Facultatea de Litere a Universității din București și Regie de Teatru la UNATC „I.L. Caragiale” din București. Momentan este studentă la universitatea École Normale Supérieure din Paris, unde studiază Artă Transdisciplinară și Filosofie Contemporană. Ca poetă, a debutat în anul 2019 cu volumul Fetele visează electric, apărut la editura Charmides. Ulterior, s-a dedicat cu precădere carierei regizorale, montând spectacole inedite, avangardiste. În anul 2024 revine cu un nou volum de poeme, Pop surreal land, apărut la aceeași editură, Charmides. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca în cele ce urmează.

În acest nou volum, structurat pe trei secțiuni: Grigore (boy meets girls), solitary city și dreamland (indistinct. monologat), Monica Stoica revitalizează discursul dada-suprarealist, cu inflexiuni onirice, specific poeziei începutului de secol XX. Desigur, nu este o reactualizare gratuită a esteticii avangardiste, ci una cu un mesaj pe cât de subtil, pe atât de concret. Așa cum Tristan Tzara și ai lui au dat naștere revoluției Dada în 1916 – ca un manifest împotriva Primului Război Mondial –, opunând absurdului războiului absurdul asumat în artă, la fel și Monica Stoica, păstrând proporțiile, reactivează discursul dada-suprarealist pentru a amenda direcția tot mai accentuată spre absurd pe care o ia lumea în care trăim, în care războiul a redevenit o „normalitate”, în care ura, frica, frustrarea și neputința tind să devină climatul generalizat al lumii noastre de astăzi.

În prima secțiune a cărții, Grigore – boy meets girls (scrisă împreună cu Vlaicu Golcea), Monica Stoica realizează o fuziune între cele două teme pe care le-a explorat/ exploatat și în volumul de debut: relațiile dintre fete și băieți, precum și ultratehnologizarea climatului urban care le găzduiește. A rezultat un discurs erotic postuman și puternic politizat, în care băieții și fetele par mai curând dezumanizați, robotizați și uniformizați/ înregimentați, cu mintea atrofiată, ceea ce este desigur și un manifest împotriva realității zguduitoare, anume că tinerii ajung să trăiască mai mult în virtual, să devină robi ai tehnologiei dar și ai realității ultrapolitizate, în care politicul tinde să fie acaparat de un discurs totalitarist, ceea ce îi desensibilizează, estompând astfel relaționarea reală dintre ei, sentimentele, stările și chiar atracția sexuală în sine: „Sexul deviant, deviant, a îmbătrânit-o. Hertz Dame și-a șters râsul înfricoșător când a ajuns la proprietatea pe care a cumpărat-o. Însoțitorii timizi i-au sacrificat cu solicitudine purceii cu lesă de uraniu. Statul a exclus plăcerea explicării./ Securizarea e conformă informațiilor declarate:/ […]. bucuria oribilă în surplus, sentimentele timide./ Avatarurile sunt despachetați delicat. Stimații bărbații din grădină, cu libido crescut. Au plâns lacrimi de metal, uneori plâng perpetuu, oh./ Expresia, acceptarea, imprudența. Nu mănâncă destul./ Cerul în sinusoidă.// Nici apetitul timid, nici discursurile repetate nu-i conving./ M-a emoționat o pășune pe care am observat-o în grabă./ Eu și Dame ne urcăm pe iarba gumilastică./ Totul e adaptat totalitarismului./ Tehnocomunismului”.

În secțiunea secundă, sunt adunate o serie de poeme ce surprind diverse fațete ale ororii, ale disperării, ale absurdului și nebuniei din întreaga lume. Iar una dintre aceste fațete, ce revine recurent, este reprezentată de războiul din Gaza, sau ce a mai rămas din Palestina, în urma nenumăratelor războaie de exterminare lansate de armata israelită asupra poporului palestinian, sub pretextul luptei cu organizația teroristă Hamas: „peisaj galben intens/ o monocromie pâlpâie/ nici sângele nu poate pâlpâi/ în deșertul de silicon și poliuretan/ în corpurile traumei// amiaza și zidul bombardat/ praf fum dinți albi ai fricii/ în întuneric// cearceafurile încarcerării/ țipătul înfundat/ dacă grotesc e hiperobiectul speranței/ un teritoriu, o vivisecție –/ dacă obiectificată va deveni/ o pompă cu apă de mare/ declanșată de o mână/ absentă// în labirintul spitalului/ organe de moloz/ anatomii devastate/ veșmântul ei negru/ în oaza de sânge/ dincolo de ziduri/ Gaza mușcată/ de dinți albi”.

În partea finală, intitulată foarte sugestiv, dreamland (indistinct. monologat), care are drept motto un citat la fel de relevant din Jacques Lacan: Cea mai bună imagine care ar putea reprezenta inconștientul e orașul Baltimore, dimineața devreme, sunt reunite poeme onirice, dar în care visul nu este altceva decât sediul inconștientului uman, adică al zonei celei mai obscure, celei mai absconse, dar și celei mai adevărate. Sunt poeme de o profunzime remarcabilă, în care scriitoarea sondează la maximum în propriul sine, expunându-l totuși într-o manieră clar-obscură, „mascat” de estetica onirist-suprarealistă: „vis cu elefanți roz catapultați în deșert. eu intram în nisip./ nu puteam ieși.// – visul nu modifică cu nimic ce s-a întâmplat în realitate –// vis cu marea care nu era reală, mă apropiam de mare și era vâscoasă. de melasă. din depărtare părea reală, dar plaja nu era cu nisip, ci era din iarbă reală combinată cu gazon, ciuperci de plastic și vegetație deepfake.// o femeie gonflabilă într-un câmp secetos.// un golf unde sunt căsuțe miniaturale albe, de var stins. munți conici (cu geometria strâmbă)”.

Așadar, Pop surreal land, noul volum de poeme al Monicăi Stoica, este, din punct de vedere literar, un regal al suprarealismului și onirismului, revitalizate și reactualizate, iar în ceea ce privește fondul, mesajul poetic principal, este un amplu manifest îndreptat împotriva absurdului lumii în care trăim, definit prin războaie, frică, neputință și insecuritate, atât individuală, cât și colectivă.