Iluzia Popescu: deliberare și verdictJunimea2025-03-27T10:33:13+02:00
Şerban AXINTE
Alexandru Constantin POPESCU, Iluzia Popescu, Editura Junimea, 2024
Destinul poetului Alexandru Constantin Popescu (1996-2023) ar predispune la o lectură a textelor sale de tip compasiv și empatic post factum, cu eventuale tentative de a oferi explicații prin intermediul poeziei sale pentru decizia sa de a părăsi această lume. Ar fi o greșeală. Ne-am limita accesul la înțelegerea unui fel de a scrie care, dincolo de o anumită tematică dark, comunică mult mai multe și reprezintă mult mai mult decât un strigăt de disperare sau de durere. Avem de-a face cu o poezie a denudării, a expunerii totale, ce face corp comun cu o anumită examinare a impulsurilor psihologice care apar la contactul nemediat cu realitatea. Expresia „iluzia Popescu” are ceva concluziv, ceva care supraviețuiește – într-un mod poate paradoxal – după ce toate iluziile au fost conduse spre ultimele lor consecințe. Bunăoară, iluzia că omul ar fi mai mult decât carne sau că implicarea în tot ce înseamnă viață ar însemna ceva în plus față de instinctul de a închide ochii. Numesc supraviețuire ceea ce se împlinește ca sens după acea mișcare browniană într-un spațiu psihic personal din care nu lipsește atenția compulsivă la unele detalii, care, pentru cei mai mulți, nu înseamnă mai nimic. Să decupezi din realitate doar ceea ce consideri esențial pentru tine și pentru adevărul tău e o dovadă de curaj și de hiperluciditate.
Autorul își refuză perturbarea atenției, atât de necesară pentru a rezista agresiunilor ce vin din exterior, dar și din interior, dintr-un fel de adicție față de gândirea în exces. Prin această practică nu se ajunge la verbiaj, ci la simplificări succesive. Și în asta constă marele merit poetic al lui Alexandru Constantin Popescu: să ajungi la esență în absența unei retorici, fără să-ți iei în ajutor tot felul de tehnici care, pentru cei mai mulți dintre noi, nu înseamnă altceva decât o mascare a neputinței: „câinii latră înnebuniți/ în întuneric/ și mă rog să aibă lanțuri,/ dragostea noastră era ca Cecenia condusă de Dudaev/ azi e doar un animal/ penibil care/ se plimbă singur în beznă și/ acidul îi bolborosește în piept,/ un crematoriu mobil/ există lucruri mai teribile decât moartea/ dragostea noastră era/ ca Cecenia condusă de Dudaev./ câinii urlă înnebuniți în întuneric/ fără lanțuri există lucruri mai teribile decât/ moartea”.
unda de șoc
Cartea conține trei secțiuni, fiecare a câte douăzeci și șase de poezii, corespunzătoare celor douăzeci și șase de ani trăiți de autor. Primele două, carne șinerv, respectiv, ca două jaluzele peste ochi, preced Iluzia Popescu, despre care am vorbit deja. Ar trebui să mai adaug și că toate cele trei părți conturează un poem unic, chiar dacă secvențial, textul fiind egal cu el însuși, cu o capacitate de impactare realmente impresionantă. La această calitate contribuie și reducționismul la care am făcut, de asemenea, referire anterior. Intensitatea poeziei lui Alexandru Constantin Popescu devine, astfel, o calitate intrinsecă. Aceasta nu are drept sursă doar concentrarea pe sine sau în general pe recuzita eului, ci și pe atenția pe care o manifestă față de unele aspecte ale realității de fiecare zi, aici intrând și grija pentru celălalt.
Indiferent dacă ne referim la centrarea pe sine sau la interesul pentru un altul, nu întrezărim nimic tezist sau demonstrativ. Acest aspect mi se pare deosebit de important de precizat, într-o eră în care multe aprecieri sau interpretări ale fenomenelor prezentului sunt trecute prin diverse filtre ideologice: „o ursoaică cu doi pui pe marginea străzii/ mișcătoare ca mirosul de benzină/ dacă vrei să fii o victimă e/ alegerea ta/ îți place ruleta rusească e/ alegerea ta/ dacă vrei să te rogi e/ alegerea ta/ voința fiecăruia are o limită și nu poți cere nimănui să/ fie un sfânt/ nu e o catastrofă/ când strivești cu piciorul un mușuroi de furnici/ și nici când crezi că ți s-a întâmplat o nedreptate/ o ursoaică în mijlocul străzii și doi pui privind-o nedumeriți e/ alegerea ta”. Nu am citat întâmplător acest text. El se leagă cu multe altele, dar cel mai frapant, cu unul din care voi transcrie doar următoarele cuvinte: „când ești viu trebuie să iei multe decizii”. Țin să se înțeleagă faptul că avem de-a face cu o carte realmente valoroasă, nefiind vorba în nici un caz de idealizări post-mortem.
Deliberarea aceasta continuă înaintea luării unei decizii a condus la scrierea acestei cărți cu adevărat tulburătoare. Ne-am fi dorit ca alegerea sa să fie, în cel mai rău caz, continuarea deliberării. Am fi avut parte pe viitor de multe astfel de cărți care schimbă ceva în cel care le citește. Dar viitorul nu înseamnă în acest caz decât unda de șoc, unda seismică a unei alegeri foarte greu de înțeles pentru cei care l-au cunoscut pe autor, poate și pentru cei care, iată, se pregătesc să-l cunoască prin intermediul poeziei sale.
Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.
Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.
Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.
Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.
Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.
