Ne propunem în prezentul studiu să punem în lumină o dimensiune mai puțin explorată a personalității poetului nostru național, aceea de traducător (I). Pe de altă parte, ne vom concentra atenția asupra receptării (II) operei eminesciene în perioada imediat următoare dispariției sale, preponderent prin intermediul primelor traduceri din creația eminesciană în alte limbi, dar și primele studii critice care îi sunt consacrate. Eminescu traducător/ Eminescu tradus, ipostaze ale conectării poetului la universalitate.
Încă din timpul vieții, Eminescu a fost perceput ca o personalitate covârșitoare, care îi impresiona pe contemporani prin inteligență, memorie, curiozitate intelectuală, cultura de nivel european și chiar mult mai întinsă, spre zonele Orientului. Spirit enciclopedic, faustic, titanesc, a scris și a citit enorm, a pornit pe toate căile cunoașterii epocii sale, aproape nimic din ce era disponibil – sau chiar mai ascuns prin unghere de biblioteci, librării, colecții, oriunde puteau fi cărți – nu i-a fost străin. Mai multe limbi, de la germană, franceză, engleză, până la paleoslavă și sanscrită, îi erau cunoscute sau studiate, puse sub lupă cu acribie și râvnă de veritabil filolog. Toate domeniile de la literatură, lingvistică, la științe, economie, politică, astronomie și tot ce putea fi cuprins cu mintea îl interesa. Într-un mod cu totul personal de asimilare – și mărturie stau miile de pagini de manuscrise aflate la Academia Română și alte arhive din România, documente prețioase încă nestudiate pe cât s-ar fi putut sau pe cât ar fi meritat – Eminescu a devenit un creator total și totalizant.
Mitul Eminescu apare din timpul vieții poetului, un adevărat cult se conturează și datorită primelor scrieri apărute imediat după moartea sa tragică, lucrări semnate de Alexandru Vlahuță, Ion Scurtu, Em. Grigorovitza, Octav Minar, Teodor V. Stefanelli. Recunoașterea influenței lui Eminescu asupra contemporanilor și a posterității a contribuit la apariția unui curent literar pe care îl definește poetul Alexandru Vlahuță într-un text din 1892, intitulat clarvăzător Curentul Eminescu. Vlahuță sesizează foarte exact în ce constă noutatea lui Eminescu, originalitatea sa, modernitatea, am spune noi azi. Iată de ce este Eminescu cel mai mare poet al românilor, pentru că a inventat o limbă nouă, pentru că a bulversat tradiția, pentru că a dus la maximum acumulările anterioare făcând saltul într-o nouă paradigmă, pentru că a schimbat viața limbii române. Și aceasta îi va asigura definitiv marca geniului, chiar dacă tot acest imens „merit” va stârni și adversități și contestări violente din partea unor contemporani înspăimântați de această uluitoare și ireversibilă schimbare.
După această falie marcată de Eminescu în poezia și cultura română – închidere, în sensul ruperii de tradiție, încheiere a unei etape culturale și deschidere totodată –, generații întregi de poeți și artiști au rămas irevocabil „sub steaua lui Eminescu”.
Într-o scrisoare adresată Reginei Elisabeta, Carmen Sylva, poetă ea însăși, Eminescu semnalează, cu regret, starea de insuficientă dezvoltare a limbii române, incapabilă de a realiza o adecvare între „conținut și formă” și este conștient de „dezacordul dintre gând și formă” din propriile sale creații, apreciind, prin contrast, în scrierile reginei, „un spirit clar, fin, desăvârșit în formă”, creații „în care conținut și formă sunt atât de firesc concrescute, atât de curate”, această diferență provenind din superioritatea limbii germane în care scria Carmen Sylva.
„Căci pentru dezvoltarea mea spirituală poartă desigur o vină și neclaritatea noțiunilor privind limba și poezia, lucru de care suferă prezentul autohton, încât cu cea mai bună știință și conștiință nu poți găsi vreun sprijin, în descoperirea dreptei cărări trebuind să te razimi pe tine însuți.” (ms. 2255)[1]
Să notăm că Eminescu îi scrie reginei într-o limbă germană perfectă și nuanțată.
În cele ce urmează, ne vom preocupa cu deosebire de spațiul german și, adiacent, anglo-saxon, încercând să punem în lumină aspecte și documente mai puțin cunoscute publicului larg, provenite din Arhivele Naționale sau fondurile de Colecții speciale ale BCU Iași sau ale Muzeului Literaturii Române.
Declarat de UNESCO poetul anului 2000, Eminescu a intrat definitiv în rândul valorilor universale. Interesul față de geniul literar al lui Mihai Eminescu a crescut de-a lungul timpului, iar în anii scurși de la primele încercări poetice și de la prima ediție publicată, opera sa a fost tradusă în peste 70 de limbi, de peste 200 de traducători din diferite spații lingvistice și culturale. Opera sa a fascinat și continuă să fascineze atât pe traducătorii români, cât și pe cei străini, interesați de cultura română și, unii dintre ei, eminenți cunoscători ai limbii române. În acest context, ni se deschide un ocean de texte, versiuni în diferitele limbi, imposibil de cuprins în totalitate, altfel decât cu mijloace digitale. Astfel, operăm un decupaj din acest noian, aplecându-ne asupra spațiului lingvistic și cultural care îi era cel mai apropiat poetului, cel german.
Eminescu și limba germană
Elementele de germanitate impregnează universul mental eminescian într-un mod decisiv și, fără a lua în considerare acest aspect, opera sa nu poate fi receptată și înțeleasă în adevărata sa dimensiune. Mite Kremnitz, prima traducătoare a lui Eminescu în limba germană, afirma despre poet că „vorbea și prețuia limba germană ca un german adevărat”.[2]
Urmând firul vieții și devenirii lui Eminescu, vom remarca faptul că limba germană îi era cunoscută din copilărie. În familie se vorbea germana, tatăl său, căminarul Gheorghe Eminovici poseda o vastă bibliotecă, vorbea curent și scria fără dificultate în limba germană. În timpul școlarității la Cernăuți, capitala Bucovinei, Eminescu pătrunde în mediul german, elev fiind la Ober Gymnasium și National Hauptschule. Foile matricole școlare consemnează rezultate foarte bune la limba germană.
Cum bine se știe, Bucovina era la acea epocă provincie austriacă a Imperiului Habsburgic, deci limba oficială era limba germană. Atunci când își trimite copiii să învețe la Cernăuți, Ghe. Eminovici îi trimite „în străinătate”, ei călătoresc cu pașaport pentru care tatăl face cereri și depune garanții scrise. Ordinea de tip german domnește peste tot.
Cernăuți era un mediu cosmopolit în care coexistau mai multe etnii, români, austrieci, ucraineni, evrei, polonezi, iar cunoașterea a trei limbi era un lucru curent. S-a vorbit despre „modelul Bucovina” cu mari asemănări cu atmosfera din Banat, provincie austriacă deopotrivă. Adolescentul și tânărul Eminescu se formează în acest mediu multicultural și multilingv, care îi va stimula deschiderea spirituală ce îi va defini întregul parcurs. La Ober-Gymnasium audiază profesori faimoși și face lecturi decisive. Manifestă un interes deosebit pentru istoria antică și civilizațiile străvechi, „babilonieni, asirieni, perși, inzi, egipteni, greci, romani” (G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu). Foștii săi colegi de școală își aduc aminte de el nedespărțit de cărțile sale preferate, Istoria universală (Weltgeschichte) a lui Weller și Mitologia lui G. Reinbeck (Mythologie für Nichtstudierende). Citește intens literatură germană în versiuni originale, din biblioteca mentorului său, Aron Pumnul, bibliotecă pe care o și gestionează.
Fire rebelă și dornică de libertate și de cunoaștere autentică, Eminescu își începe călătoriile inițiatice, adesea pe jos, peregrinările spre Transilvania, Blaj, Timișoara, Arad, Oravița, în Banat, unde aflăm primul teatru dramatic din România. Cunoaște oameni noi, intelectuali, oameni de teatru și își continuă cu aviditate lecturile, majoritatea din literatura germană. Odată cu debutul poetic, în 1866, publică și o primă traducere, nuvela suedezului V.A. Wetterberghs, Die Halskette (Lanțul de aur), prin intermediul unei versiuni germane. Va urma la puțină vreme, în 1868, traducerea unei lucrări de mare anvergură. Angajat fiind al Teatrului Național din București, la cererea directorului Mihail Pascaly, Eminescu va traduce din limba germană tratatul lui H.Th. Rötscher, Arta reprezentării dramatice, dezvoltată științific în legătura ei organică (Die Kunst der Dramatischen Darstellung, Leipzig, 1864). Este o performanță pentru tânărul poet de 18 ani care dovedește, cu această ocazie, nu numai cunoașterea aprofundată a limbii germane dar și un simț filologic excepțional. Prin traducerea sa, Eminescu pune bazele terminologiei artei dramatice, total inexistentă până în acel moment pe teren românesc.
Cu aceasta, Mihai Eminescu se angajează într-o nouă direcție pe care n-o va mai abandona, aceea a traducerilor. Traducerile, eminamente din limba germană (chiar când traduce din alte literaturi, o face adesea prin intermediul unei versiuni germane),vor fi și principalul element de contact și de influență a culturii germane asupra sa. Prin traducerile sale, cele științifice în mod special (filosofie, istorie, lingvistică), Eminescu va aduce inestimabile servicii limbii române care trebuia modernizată, îmbogățită, pusă în sincronie cu valorile europene.
Întorcându-ne asupra traducerilor realizate de Eminescu, pentru a întregi imaginea privind vasta și uimitoarea sa cultură, precum și anvergura unor întreprinderi poate nu destul cunoscute și studiate, vom atrage atenția asupra traducerii a două lucrări fundamentale care dovedesc, din nou, profunda cunoaștere a limbii germane de Eminescu, precum și importanța acestor transpuneri în limba română pentru formarea și dezvoltarea terminologiei științifice românești, într-o perioadă decisivă pentru evoluția limbii naționale.
Este vorba despre Fragmente din Istoria Românilor de Eudoxiu, Cavaler de Hurmuzaki (Fragmente zur Geschichte des Rumänien, Bucuresci, Erster Band, 1878), Bucuresci, Edițiunea Ministeriului Cultelor și al Învățăturilor Publice, Tomul Întâiu, 1879. Este singura traducere a unei lucrări ample, tipărită în volum sub supravegherea sa. Se știe că istoria ocupă un loc central în creația artistică a lui Eminescu, mai cu seamă în scrierile dramatice. Din acest motiv, atunci când i se încredințează această importantă traducere din limba germană, Eminescu i se consacră cu râvnă și interes maxim. Lucrarea lui Eudoxiu Hurmuzaki este un reper în istoriografia românească, o lucrare de o mare valoare științifică, pe care Eminescu o face cunoscută co-naționalilor săi într-o limbă română curgătoare, clară, de o limpezime surprinzătoare, după cum au remarcat specialiștii.
Cea de-a doua lucrare a cărei traducere merită toată atenția este Gramatica critică abreviată a limbii sanscrite de Franz Bopp, (Kritische Grammatik der Sanskrita-Sprache in kürzererFassung, Berlin, 1845), urmată de Glosar comparativ al limbii sanscrite (Glossarium comparativum linguae sanscritae, Berlin, 1867). Ambele se află în manuscris la Biblioteca Centrală Universitară din Iași. Au fost publicate în volumul XIV, Traduceri filozofice, istorice și științifice, al monumentalei ediții Perpessicius, M. Eminescu, Opere, Editura Academiei Române, 1983.[3] Prin aplecarea asupra acestor dificile lucrări și traducerea lor în limba română, Eminescu se revelează ca un adevărat filolog, de o imensă erudiție. Descoperise aceste lucrări la Berlin, când frecventase cursurile de limbă sanscrită, pali și zendă, ținute de marele lingvist Albrecht Weber. În paralel, Eminescu urmează la Berlin și cursurile de gramatică comparată a limbii slave, traducând ulterior în limba română fragmente din Manual de limbă paleoslavă (veche slavă bisericească) de August Leskin. Eminescu devine deci un erudit poliglot. Traducerea gramaticii sanscrite a lui Bopp va fi realizată de Eminescu mult mai târziu, după 1880, când va fi pentru a doua oară angajat al Bibliotecii Centrale din Iași. Manuscrisul păstrat la Iași în trei caiete este impresionant. Deosebit de ordonat și sistematic, într-o continuitate perfectă. Cuvintele și literele sanscrite sunt scrise cursiv și formate perfect și, așa cum s-au pronunțat specialiștii, aceasta dovedește o cunoaștere avansată a limbii sanscrite. Sanscrita este o limba străveche, o limbă foarte sistematică și structurată, o limbă a elitelor, și astăzi una dintre cele 22 de limbi oficiale din India. A fost dintotdeauna considerată o limba divină, limba zeilor.
S-a pus întrebarea ce anume l-a putut motiva pe Eminescu să învețe și să aprofundeze limba sanscrită, angajându-se într-o dificilă muncă de traducător. Răspunsul se află în interesul lui Eminescu pentru doctrinele orientale privind nașterea și moartea universului, metempsihoza, cufundarea în eternitatea Nirvanei și multe alte teme și motive care se regăsesc în operele poetice majore ale lui Eminescu (Scrisoarea I, Kamadeva, Rugăciunea unui dac…). Și-ar fi dorit să poată citi în original marile opere orientale, mergând direct la surse. Desigur, timpul a fost prea scurt și soarta prea puțin generoasă pentru ca toate aceste aspirații să poată fi duse până la capăt. Tot ce a rămas însă în manuscrise, 44 de Caiete aflate la Academia Română sau parțial publicat de-a lungul timpului sunt pietre prețioase fără egal în cultura română. În afară de traducerile ample din domeniul filosofic și filologic, se regăsesc texte științifice din cele mai variate domenii, drept, economie politică, științele naturii, sociologie, fizică, chimie, matematică. Este preocupat de problema circulației materiei în univers, de conservarea energiei, de teoriile eredității, de teoriile filosofice despre spațiu și timp. Contribuția lui Eminescu la întemeierea terminologiei științifice în limba română este de o importanță decisivă.
În mod surprinzător, poate, traducerile literare ale lui Eminescu sunt mai puțin numeroase. Desigur, locul privilegiat este tot cel al textelor din spațiul german: poeme ale lui Schiller, Goethe, Lenau și alți câțiva poeți mai puțin cunoscuți (Pfeffel, Gellert, Wernicke, Hoffmann von Fallersleben, H. Lorm). Majoritatea edițiilor le califică în același timp ca „prelucrări”.[4] Ideea persistentă este aceea a intraductibilității poeziei, și, fără îndoială, Eminescu era adeptul acestei idei, citându-l pe Goethe însuși care „zicea că partea cea mai bună a unei literaturi e cea intraductibilă – și avea cuvânt!”. Eminescu mai traduce câteva texte dramatice franceze, prin intermediul unor versiuni germane. Din Goethe traduce, în perioada studiilor vieneze, începutul dramei Torquato Tasso.
Cu siguranță, această frecventare continuă a literaturii germane îl va fi influențat pe Eminescu și, mai mult decât atât, germanitatea l-a impregnat irevocabil, a devenit o componentă a universului său spiritual. Din acest motiv, în această discuție, lucrurile trebuie nuanțate. Studiile comparatiste eminesciene au subliniat frecvent că noțiunea mult invocată de influență e adesea insuficientă în cazul lui Eminescu, acesta făcând parte din categoria „marilor creatori” care nu pot fi influențați.
„Eminescu a fost din rasa marilor creatori. Opera sa, cu influențele care-i stau la temelie este o dovadă vie a calității sale creatoare unice și excepționale. Ca și Goethe, de pildă, el nu poate primi o influență străină fără a o asimila, fără a o adapta personalității sale. Ca și Goethe, Eminescu socotea materialul literar al altora ca punct de plecare pentru propria sa producție”[5] (Ion Sân-Giorgiu, Mihail Eminescu și Goethe, Editura „Ramuri”, Craiova, f.a.).
Cu toate acestea, înrâurirea geniului german asupra lui Eminescu este de netăgăduit. Goethe este adesea citat, evocat de Eminescu, fie în poeme, fie în reflecțiile sale despre poezie și literatură. L-a citit fără îndoială în original, putând astfel să-i pătrundă toate nuanțele dar a fost și impresionat de prima versiune a lui Faust în limba română, realizată de doi cărturari junimiști, Nicolae Skelitti și Vasile Pogor, tipărită la Iași, în 1862, într-o frumoasă ediție păstrată cu infinită grijă la Muzeul Junimii din Iași. Așa cum au arătat diferite studii ale criticilor și eminescologilor români, punctele de contact între Goethe și Eminescu sunt numeroase și pline de sens. S-au stabilit paralele între prezențele feminine din operele celor doi creatori, s-au găsit convergențe și ecouri, motive și procedee similare. Dar poate cel mai bogat domeniu care îi unește este interesul pentru culturile orientale, de care și unul și celălalt au fost fascinați și profund marcați. Renumita operă goetheană Divanul occidental-oriental era fără îndoială cunoscută de Eminescu. S-a spus de asemenea că însăși forma fixă a gazelului din faimosul poem Glossa este inspirată de Goethe care a introdus această formă în literatura germană, sub influență orientală. Existența unei surse intertextuale comune, în cazul celor doi poeți, cultura orientală, este un caz tipic de influență radiantă.
[1] M. Eminescu, Opere, vol. XVI, Corespondență. Documente, Ediție critică întemeiată de Perpessicius, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1989, p. 328.
[2] Mite Kremnitz, Amintiri fugare despre Mihai Eminescu, Ediție bilingvă, Traducere, prefață și note de Horst Fassel, Iași, Editura Muzeelor Literare, 2014. „Cu lecturi extraordinare în toate limbile, bazându-se pe memoria sa colosală, era în stare să discute despre orice. Îndopat de cultura germană, germanitatea noastră i-a convenit foarte mult.”(p. 34)
[3] M. Eminescu, Opere, volumul XIV, Traduceri filozofice, istorice și științifice, Ediție critică întemeiată de Perpessicius, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1983.
[4] M. Eminescu, Traduceri literare, Ediție, studiu introductiv, note și comentarii de D. Vatamaniuc, București, editura Vestala, 2002.
[5] Ion Sân-Giorgiu, Mihail Eminescu și Goethe, Craiova, Editura „Ramuri”, f.a.