Radu CUCUTEANU

Bruno MAZZONI (n. 1946, Napoli) a studiat filologie romanică la Universitatea „Federico II” din Napoli, pe care a absolvit-o în 1969. În 1967, a primit o bursă la cursurile de vară de la Sinaia, organizate de Boris Cazacu. Între 1970 și 1973 a fost lector de italiană la Universitatea din București și conferențiar la Universitatea din Cluj. Este profesor de limba și literatura română la Universitatea din Pisa. După ani de predat limba română studenților italieni, a trecut la pasul următor: diseminarea culturii române la nivel italian. Și astfel s-a apucat de traduceri, oferind acces liber publicului italian la cultura română. Cât despre nivelul la care o face, se poate vedea după distincțiile pe care le-a primit. Spre exemplu, este Doctor Honoris Causa al Universității din București și a fost premiat de președintele Italiei pentru activitatea de traducător, în 2005. În 2021, la prima ediție a Premiului pentru Traducere instituit de Festivalul de Carte de la Pisa, i s-a acordat Premiul pentru Întreaga Carieră. De asemenea, în 2024, a fost distins de ICR cu Premiul pentru cea mai bună traducere a unei cărți din limba română în anul 2023 pentru traducerea în limba italiană a volumului de versuri Variațiuni pe o temă dată de Ana Blandiana (disticție ex-aequo, alături de traducătorul norvegian Steinar Lone[1] pentru traducerea romanului Solenoid de Mircea Cărtărescu). Dincolo de traduceri, Bruno Mazzoni a publicat studii despre Tudor Arghezi, Ion Barbu, Nichita Stănescu.

[1] Traducătorul norvegian Steinar Lone este invitatul rubricii InTraductibil.

 Suntem alături de domnul profesor Bruno Mazzoni, unul dintre cei mai importanți traducători de care s-a bucurat literatura română. A fost profesor la Pisa, dar a predat și în România la București și la Cluj. Vorbim despre un adevărat ambasador cultural al României. De aici și întrebarea: cum veniți dintr-o cultură sensibil mai mare decât cea românească către noi? Ce v-a făcut să vă îndreptați atenția în partea asta?

La Roma este Nicoleta Neșu, lector de română la Universitatea Sapienza.

Exact, în cinci universități din cele opt sunt lectori trimiși de statul român.

Cât de mare este apetența studenților italieni față de limba română? Șapte-opt catedre înseamnă foarte mult.

Este mult, chiar surprinzător. Spre exemplu, limba și literatura maghiară a scăzut enorm. Acum în Italia avem numai trei catedre de maghiară, pe când în trecut erau mai multe. Asta deoarece în perioada interbelică Italia avea legături politice și istorice și cu România, și cu Ungaria şi s-au creat mai multe posturi în universități. Însă încetul cu încetul această formulă s-a păstrat în anumite cazuri, de exemplu româna și-a păstrat un loc deosebit de important, în timp ce cultura maghiară a scăzut.

Apropo de studenți, avem un număr care poate să oscileze între 20 și 30 în fiecare an, dar în ultimii 10 ani cel puțin asistăm la un fenomen cu copii din familii românești care vin la universitate, probabil ca să învețe mai bine ceea ce au vorbit puțin în familie, dar italiana a primat.

Deci vorbim despre o formă de moștenire transgenerațională care se transmite la nivel lingvistic.

Exact. Și de identitate, de a regăsi rădăcinile proprii. Este un fenomen foarte interesant și, de pildă, chiar avem la Universitatea din Padova un profesor, un român venit când era foarte mic în Italia cu părinții și, încetul cu încetul, a făcut facultatea și a devenit profesor. Se numește Dan Octavian Cepraga și prezenţa sa este un lucru foarte binevenit.

Adică aici vă referiți practic la o formă de integrare, dar care nu exclude identitatea anterioară, chiar dacă este integrat într-adevăr în cultura italiană.

Da, așa este. Din fericire, în ultimul timp și cinematografia românească a fost foarte prezentă pentru publicul italian, iar oameni care nu s-au apropiat niciodată de cultura română au descoperit că ea există, și în literatură, și în cinematografie și așa mai departe.

Ca napolitan, cum ați ajuns până la Pisa? Distanța este destul de mare și sunt multe diferențe culturale între cele două părți ale Italiei.

Sunt foarte multe diferențe. Dar la fel și în România. Când am ajuns eu în România, în anii ’70, am predat la București și am fost și la universitatea din Cluj, erau două lumi cu totul diferite. Nici nu exista un prea mare dialog între profesorii de la Cluj și cei de la București. Din fericire, lucrurile s-au schimbat.

În Italia am ajuns acum la peste 70 de universități, ceea ce este o enormitate. Ca și la voi, multe sunt universități de mâna a doua. Sunt ca să fie.

Eu m-am școlit la Napoli, am făcut universitatea acolo și, după ce am fost 3 ani director de italiană la București, m-am întors în Italia. Acolo am devenit profesor la o universitate mică din sud, Universitatea din Calabria, abia născută prin anii ’70. Astfel am intrat în lumea academică și la un moment dat, fiindcă a murit profesorul care preda română la Universitatea din Pisa, colegii săi s-au uitat în jur și m-au întrebat: nu vrei să te muți la noi la lingvistică romanică? La Pisa este una dintre cele mai bune, mai bine cotate universități din spațiul italian. Am acceptat, dar am făcut timp de 30 de ani naveta între Roma, unde locuiam, și Pisa.

Mă îndreptam și spre diferențele culturale dintre nord și sud. Știm că Roma este cumva punctul de inferență dintre cele două zone.

Da, desigur. Știți foarte bine că până la 1870 orașul Roma era foarte mic. A devenit capitală numai fiindcă la un moment dat familia Savoia a unificat Italia și capitala s-a mutat de la Florența aici. Dar Napoli în secolul al XVII-lea era chiar o mare capitală, cu peste un milion de locuitori. Deci nu cred că Napoli a avut vreodată un sentiment de inferioritate față de alte orașe. Nu întâmplător și limba napolitană, și cea venețiană au un statut literar. Eu tot spun că Napoli are și o tradiție istorică. Benedetto Croce, spre exemplu, e din Napoli, la fel și Giambattista Vico, din secolul al XVIII-lea. Primul teatru de importanță europeană a fost Teatro San Carlo, tot la Napoli, unde a fost prima cale ferată. Iluminismul a avut două centre importante în Italia, unul era Milano, celălalt era Napoli.

De la Napoli la Pisa și până la București ați străbătut o cale foarte lungă.

Pe vremuri era și mai lungă, făceai aproape 48 de ore cu trenul. Cu mașina apoi făceam 36 de ore. Era fascinant să treci prin mai multe state, peste mai multe granițe, unde fiecare era un semn de întrebare: ne vor da jos sau nu, cât va dura?

Aici voiam să ajung, de asta v-am și întrebat despre diferența culturală din Italia, cu atât mai puternică trebuie să fie impresia ajungând în partea aceasta a lumii. Cum vi s-a părut România?

Farmecul pentru mine a fost de a verifica cum se poate trăi într-o țară care oficial este comunistă. Bineînțeles, erau părți bune și rele. O parte pozitivă pentru mine, din Italia anilor ’70, era că aici asistența medicală era gratuită, pe atunci nu exista așa ceva în Italia. Sau faptul că o marfă pe care o cumpărai sau la mare, sau la munte avea același preț.

Cum ați găsit aici consistența socială, cum comunică oamenii, ce libertăți au?

Se știe foarte bine că paguba cea mai mare era că nu aveai libertatea de a te mișca, ca să te muți dintr-un oraș în altul trebuia să ai permis pentru un job și așa mai departe. E adevărat că înalta burghezie a suferit enorm. Spre exemplu, dacă aveai un apartament cu cinci camere erai obligat să primești la tine alte două familii.

Pentru dumneavoastră personal a fost un șoc sau nu să vedeți realitățile românești?

Nu, nu a fost un șoc, pe undeva a fost și un mod de a cunoaște o altă realitate. Bineînțeles, mi-am dat seama că eram un privilegiat, pentru că aveam pașaport diplomatic și puteam să mă mișc cum voiam. Îl aveam pentru că eram lector la Universitatea din București și mi s-a emis automat.

Ce v-a făcut să reveniți în România de ați ajuns să traduceți în italiană atât de mult din literatura română? Să o traduceți pe Ana Blandiana, să-l traduceți pe Nichita Stănescu sau Mircea Cărtărescu mi se pare fenomenal.

Ca profesor, era inevitabil să nu ajung la simpozioane, să fac cercetare, în primul rând în Biblioteca Academiei Române. În plus, am construit o rețea de prietenii. Din păcate, în anii ’80 mulți dintre prietenii mei au plecat în străinătate. Au fost legături foarte importante și pentru formarea mea. De pildă, am avut un prieten foarte bun, regizor de teatru pasionat de etnografie și folclor și m-a introdus în folclorul din Moldova. Încetul cu încetul am descoperit și muzica, și literatura și tot așa. Farmecul aici era că puteai să te duci la teatru chiar și fără să ai costum sau că la operă aveai un bilet modic, pe când la Scala din Milano te costă minimum 300 de euro.

Societăți diferite, cu valori înrudite. Și dumneavoastră nu faceți altceva decât să le legați între ele tot mai puternic.

Cam așa. Până la sfârșitul anilor ’90 nu mă ocupam cu traducerile, dar am început să mă gândesc că nu ajunge să fac o promovare a culturii române cu studenții, m-am gândit că trebuie să fac o muncă în plus, a traduce și publica cărți de valoare. Așa am ajuns să public aproape 20 de traduceri. Probabil autorul cel mai dificil este Mircea Cărtărescu, care scrie cam mult (râde). De curând a ieșit ultima lui operă, Theodoros, să vedem cum va fi primită. Ce e surprinzător este că o carte atât de dificilă precum Solenoid a primit 27 de recenzii, enorm. Înseamnă că literatura română a început să aibă un public care o apreciază cu adevărat. Pe urmă, am socotit important să-l traduc pe Max Blecher, considerând că într-un fel scrisul lui Blecher se regăsește în scrisul lui Cărtărescu.

Chiar dacă Blecher nu a trăi mult și are doar trei cărți, de la Întâmplări în irealitatea imediată la Inimi cicatrizate sau la Vizuina luminată, editat postum de Sașa Pană, toate ne prezintă o imensă cicatrice. Și am impresia că a influențat prin toate avangarda română.

Da, să nu uităm că a avut o prietenie foarte mare cu Geo Bogza. Dar să nu uităm nici că Întâmplări în irealitatea imediată apare în 1936, în timp ce Greața lui Sartre s-a publicat în 1938. Două romane existențialiste, mi se pare interesant că Blecher publică cu doi ani mai înainte de cartea care i-a dat renume lui Jean-Paul Sartre.

Mi-a plăcut și volumul Hertei Müller, ea a scris o singură carte în română, Este sau nu este Ion, și am tradus-o și în italiană. Mi s-a părut o provocare interesantă să vezi cum un câștigător de Nobel poate scrie și în română, nu doar în germană.

Vorbeați mai înainte că alegeți cărțile după criteriul valorii. Cum îl stabiliți?

După gust (râde). Singura carte care mi s-a propus și am tradus-o este Arheologia iubirii de Cătălin Pavel.

Dar haideți să vedem și invers: exportați cultură românească în Italia, la fel cum, după ’89 românii se exportau pe ei înșiși. Însă lucrurile au stat și altfel. Cum vedeți dumneavoastră acel secol XIX când italienii emigrau în România?

Este un fenomen foarte interesant, care a precedat marea migrație către SUA. În România, după constituirea statului unitar, se știe că au fost foarte mulți italieni, mai ales din regiunea Veneto, care, ca și Transilvania, era parte din Imperiul Austro-Ungar, au venit cu precădere zidari și cei care se ocupau cu căile ferate. Și mulți au rămas, în Craiova, de exemplu este o breaslă de arhitecți italieni.

Și regele Carol aduce pentru castelul Peleș specialiști italieni în marmură falsă.

Schimburile au existat dintotdeauna, de asta nici nu e cazul să vedem cine e sus și cine e jos.

Să încheiem tot cu partea de traducere. Rolul traducătorilor mi se pare nemaipomenit de important, pentru că ei pun capetele unui pod și după asta îl construiesc.

Și ce contează este faptul că majoritatea dintre noi, traducătorii, trebuie să fim într-un fel cei care caută o editură, cei care au o legătură și cu scriitorii și recenzorii de carte, ca să aibă mai multe ecouri în ziare, în reviste, la televizor sau radio, o vizibilitate care nu durează numai cât ești în casa ta cu computerul. Este o muncă continuă.