Despre necesitatea polemicii: Magda Ursache și Vremuri de polemică
Despre necesitatea polemicii: Magda Ursache și Vremuri de polemicăJunimea2025-07-04T20:29:23+03:00
Radu CUCUTEANU
Magda Ursache, Vremuri de polemică, Editura Junimea, Iași, 2025
Cel mai recent volum semnat de Magda Ursache, Vremuri de polemică (Editura Junimea, Iași, 2025) mi se pare greșit numit. Din simplul motiv că ar fi trebuit intitulat cu un dublu plural, Vremuri de polemici, ceea ce dovedește și cartea. Un plural necesar, aș spune eu, pentru a putea asimila temele pe care eseista le abordează.
Incisivă ca de obicei, Magda Ursache revine în acest volum la temele indisolubile ale scrierilor sale: cenzura ideologică de odinioară, dar mai ales cea actuală, critica ridicată față de oportunism, nu doar politic, ci mai ales cultural, recuperările necesare ale literaturii uitate, cum se interconectează toate acestea într-o rescriere abuzivă a canonului în care trăim (evident, referința este la cancel culture). Dar nu este vorba numai de aceste aspecte: vocea aspră a autoarei abordează foarte direct problema toleranței și a ceea ce este intolerabil. De pe poziții conservatoare, abordează și problema misoginiei – cum o și declară de altfel, „când e vorba de politicienele cu minte scurtă. Nici nu-i nevoie de caricaturiști. Ele însele sunt caricaturi. Sonora liberală doamna P. – a nu se confunda cu Doamna T(urcan) – , în rol de Mița Baston, strigă că pierderile de popularitate ale PNL sunt cauzate de PSD. E mai grav decât atât, cucoană: e vorba de pierderi de populație” (p. 340).
Polemică tăioasă
Spiritului acid al Magdei Ursache nu îi scapă prea multe domenii. Politică? Din plin, luându-se rând pe rând de cam toate partidele. Media? Tot înainte, de la cei pe care îi urmărește din plăcere până la cei pe care îi urmărește dintr-un declin al respectului față de ei. Literatură? Nici nu mai încape vorba, de la Eminescu la Breban sau Goma și până la contemporanii noștri, toți sunt luați în vizorul celei care vorbește despre „era grafomanillor”. Istorie? Prezent! Iar aici intră și rescrierea istoriei, și nevoia de românitate și de cunoaștere a trecutului propriu. Religie? Dar cum să nu, de la teologia iubirii la căderea în abis, pas cu pas, temele sunt abordate gradual și critic. Cenzura și ce înseamnă ea ieri și azi? Desigur, de la Petru Caraman la ceea ce a numit autoarea dosariadă (evident, legat de Securitate) sau la necesara artă de a râde și până la frumusețea termenilor inventați, de Luca Pițu, de Paul Goma, chiar de autoare.
În fapt, natura polemică tăioasă a Magdei Ursache răzbate întregul volum. Poate o formă de ars scribendi este de regăsit în a doua sa parte: „Cele trei căi ale iertării, după Gh. Grigurcu, Jurnal I, Eikon, 2014, p. 242: 1) a nu te răzbuna; 2) a înțelege; 3) a uita. Nu pot să le urmez, deși am încercat din toată mintea și din tot sufletul meu. […] Durerea mea tăioasă nu se lasă tocită de timp. Nici n-aș vrea” (p. 269).
Cu alte cuvinte, vorbim de o autoare extrem de asumată în afirmațiile mușcătoare pe care le face, la fel de asumată de altfel și în ceea ce am putea numi declarații de dragoste (umană, nu de amor) pe care le pune pe hârtie. Pentru că, așa cum afirmă chiar ea, „cultura română e în deficit critic” (p. 209). Și trebuie gândit critic, nu pe categorii generaționale (a nu se uita micile războaie dintre șaizeciști și șaptezeciști și tot așa, din generație în generație până în ziua de azi).
Pașii tăcerilor
Cartea semnată de Magda Ursache arată cum toate aceste fenomene sunt interconectate, iar pierderea memoriei, cenzura și ideologiile agresive conduc la anularea spiritului critic și la deformarea valorilor naționale. Și acest volum funcționează în aceeași paradigmă afirmată în cele semnate anterior: a confruntării argumentelor (nu a atacurilor personale, deși există și multe părți care ar putea fi luate drept cancan, dar în fapt ele restaurează o zonă a memoriei culturale pe care altfel am ignora-o, dacă nu am uita-o cu totul). Mai mult, aceste argumente merg mai departe în direcția restaurării memoriei istorice și a apărării culturii române contemporane „tradiționale” (recunosc, o formulă foarte intrigantă). Și, mai ales, autoarea subliniază în mod repetat importanța spiritului critic întemeiat pe luciditate și echilibru.
Magda Ursache nu este doar ironică. De altfel, termenul ni se trage din grecescul eirōneía (εἰρωνεία), care înseamnă a disimula. Socrate (în fine, Platon) îl folosea în fapt pentru a mima necunoașterea, de aici și maieutica până la urmă. Dar nu e cazul aici: vorbim de un logos abraș, care pune în fața cititorului direct ce are de spus. Care nu este ironie, ci directitudine. O abordare fără ocol a unui trecut pe care riscăm să-l pierdem în timp și a unui prezent care își arată tarele. Și care vine din partea unei persoane ce a cunoscut comunismul, ce înseamnă percheziții, filări și toate cele. În egală măsură care a trecut prin toți pașii postcomunismului românesc. Și a cunoscut, cum o numește ea, „apărarea prin tăcere” (p. 238). Iar tocmai de asta nu tace. Pentru nevoia de a ne confrunta părerile, argumentele, opiniile, atitudinile. Iar această carte, ce vorbește despre vremurile de polemică în care ne aflăm, mai ales în timpurile pe care le traversăm, tocmai asta face: vorbește. Un lucru necesar, de altfel. De ce? Pentru că, din punctul meu de vedere, vorbește, în ciuda aparenței combative, despre necesitatea dialogului – iar, de aici, despre necesitatea solidarizării umane.
Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.
Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.
Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.
Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.
Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.
