Alexandra Elena HARAS

Cristina Danilov, Cufărul lui Cain, Editura Junimea, 2024

Cristina Danilov este psiholog, scri­i­toare, om de cultură și colaboratoare în cadrul diverselor cotidiane din Iași. În 2024 a publicat volumul Cufărul lui Cain la Editura Junimea, care con­ține 46 de eseuri, descrise de autoare ca fiind: „bagajul transgenerațional, ba­ga­jul nostru plin cu frustrări, stereo­ti­puri, complexe, iluzii deșarte, suferințe sau disonanțe cognitive, o ștafetă care, iată, pleacă de la primul om născut pe pământ și, probabil, va ajunge până la ultimul om născut pe pământ, un cu­făr pe care l-am primit în evoluția noas­tră și-l vom lăsa moștenire celor ce vin după noi”. Or, această descriere este revelatoare nu doar pentru conținutul cărții, ci și pentru intenția profund uma­nă care îl animă: aceea de a trans­forma introspecția într-un act de curaj, iar scrisul într-un exercițiu terapeutic.

Cititorul este ademenit iremediabil – întocmai ca în vârtejul descris de Poe în arhicunoscuta O pogorâre în Maelström – de modul în care autoa­rea (de)scrie, căci ea reușește să demiti­ze­ze emoțiile și să le confere sens și în­sem­nătate: „Nevoia de a fi admirați, apre­ciați, recunoscuți, care este una dintre emoțiile importante ale ființei uma­ne. […] Distrugerea iluziilor duce la dezintegrarea relațiilor pe care mulți le considerau eterne”.

Aceste eseuri aduc o perspectivă no­uă, palpabilă, reală și dinamică asu­pra vieții, a existenței, a modului în care tră­im și, mai mult decât atât, a modului cum procesăm emoțiile cele mai pro­ble­ma­tice – frică, rușine, furie. Ter­me­nii psi­hologici sunt folosiți într-un mod sub­til, astfel încât textul nu e unul gre­oi, nu pune piedici cititorului neex­pe­rimentat, ci devine informativ, plăcut.

În eseurile sale autoarea reușește o explorare sinceră a sinelui și a aproa­pe­lui, fără a căuta răspunsuri concise, ci o în­țelegere nuanțată a rădăcinilor noas­tre, a motivelor pentru care acționăm în anumite moduri, a modului în care psihicul uman funcționează. În plus, Cufărul lui Cain devine un roman al memoriei colective și personale, al trau­me­lor diverselor generații și al dife­ri­te­lor tipuri de auto-sabotare („există ast­fel de oameni pentru care toată bucuria vieții constă doar în alcool și droguri. […] O astfel de persoană este un sclav al viziunii sale înguste asupra lumii”). Sunt explorate cele mai ascunse colțuri ale minții, acele părți încuiate în cu­fe­rele metaforice din poduri, câteodată aproape uitate și care ies la iveală doar în momente de furie ori disperare. Cristina Danilov scrie despre povara nevăzută care ne modelează alegerile și relațiile („gândirea umană, din păcate, este în mare măsură irațională, egoistă, leneșă, credulă și mioapă. Nu e din cau­za unor circumstanțe particulare, ci, pur și simplu, din cauza naturii ei”), dar și despre posibilitatea de vindecare ce vine odată cu asumarea greșelilor și a neajunsurilor.

Așadar, nu putem vorbi doar des­pre un volum de eseuri, ci despre o har­tă a sufletului uman, care este imperfect, fragmentat, rănit, dar adesea sincer. Fina observație psihologică a diverselor cazuri reale se îmbină cu un limbaj pro­priu unui scriitor experimentat – cel me­taforic, care reușește perpetuu să trans­mită emoție. Nivelul de introspec­ție și implicare afectivă caracteristice sti­lului Cristinei Danilov pare înrudit, din multe puncte de vedere, cu scrii­tu­ra lui Gabor Maté.

Cititorul primește un dar de ne­pre­țuit: o oglindă în care se poate vedea, ana­liza întrutotul, fără judecată, fără tea­mă: „Astfel, orice s-ar întâmpla în via­ță, acestea vor fi percepute ca etape tre­cătoare. Dacă un specialist posedă o în­credere puternică în sine, el poate să ins­pire pacienții și clienții săi că teme­ri­le lor sunt mai degrabă produse ale ima­ginației decât realități concrete”. Au­toarea nu critică, ci propune o înțe­le­gere deplină a propriei persoane, a celor din jur, a colegilor de muncă, a pă­rin­ților, a copiilor, a greșelilor tutu­ror celor menționați, a traumei moște­ni­te și a celei dobândite, a relațiilor dis­func­țio­nale, a omului în sine. Fiecare arti­cu­lare a textului este scrisă pentru a fi sim­țită, interiorizată, apreciată, folo­si­tă ca instrument de dezvoltare per­so­na­lă. E un volum care se citește cu min­tea și se simte cu sufletul.

Deși atinge subiecte sensibile, care taie adânc și rămân în memoria noas­tră, Cristina Danilov scrie despre ele cu o totală asumare, iar rafinamentul sti­lis­t­ic transformă fiecare frază într-o fe­reas­tră deschisă spre ceva adânc și esen­ţial: „Mi-au fost necesare trei decenii să în­țe­leg: mama se străduia în ultimii ani pen­tru această stare ideală de confort – când era întinsă în pat și toată lumea avea grijă de ea. […] În acest pat al ei am vă­zut deodată totul: copilăria dificilă a ma­­mei mele, responsabilitatea timpu­rie pe care o avea față de frații ei mai mici pe care ea singură i-a crescut, do­rin­ța de a avea parte de dragoste din par­tea pă­rin­ților ei care o vedeau mereu ca pe un adult, un adult pus la muncă de mic. […] Era modul ei de a-și recu­pe­ra co­pi­lă­ria și dragostea părinților ei pe care nu o trăise și nu o simțise nici­odată”.

Așadar, Cufărul lui Cain nu este un simplu „roman” scris de un psiho­log, ci un text prin care (re)descoperi ce înseamnă să fii om, să suferi, să greșești, să greșești din nou, să (te) înțelegi și, în cele din urmă, să iubești. Acest volum ne oferă o lecție de neprețuit: vin­de­ca­rea personală nu este un act egoist, ci unul de responsabilitate față de noi și de ceilalți, căci doar deschizând cufărul nostru putem înceta să-l transmitem, nedeschis, mai departe.