Radu CUCUTEANU

Magda Ursache, Vremuri de polemică, Editura Junimea, Iași, 2025

Cel mai recent volum semnat de Magda Ursache, Vremuri de polemică (Editura Junimea, Iași, 2025) mi se pa­re greșit numit. Din simplul motiv că ar fi trebuit intitulat cu un dublu plu­ral, Vremuri de polemici, ceea ce dove­deș­te și cartea. Un plural necesar, aș spu­ne eu, pentru a putea asimila temele pe care eseista le abordează.

Incisivă ca de obicei, Magda Ursache revine în acest volum la temele indisolubile ale scrierilor sale: cenzura ideologică de odinioară, dar mai ales cea actuală, critica ridicată față de opor­tu­nism, nu doar politic, ci mai ales cul­tu­ral, recuperările necesare ale literaturii uitate, cum se interconectează toate aces­tea într-o rescriere abuzivă a cano­nu­lui în care trăim (evident, referința este la cancel culture). Dar nu este vorba nu­mai de aceste aspecte: vocea aspră a autoarei abordează foarte direct pro­ble­ma toleranței și a ceea ce este intolerabil. De pe poziții conservatoare, abordează și problema misoginiei – cum o și de­cla­ră de altfel, „când e vorba de politici­e­ne­le cu minte scurtă. Nici nu-i nevoie de caricaturiști. Ele însele sunt caricaturi. Sonora liberală doamna P. – a nu se con­funda cu Doamna T(urcan) – , în rol de Mița Baston, strigă că pierderile de popularitate ale PNL sunt cauzate de PSD. E mai grav decât atât, cucoană: e vorba de pierderi de populație” (p. 340).

Polemică tăioasă

Spiritului acid al Magdei Ursache nu îi scapă prea multe domenii. Poli­ti­că? Din plin, luându-se rând pe rând de cam toate partidele. Media? Tot îna­in­te, de la cei pe care îi urmărește din plăcere până la cei pe care îi urmărește dintr-un declin al respectului față de ei. Literatură? Nici nu mai încape vorba, de la Eminescu la Breban sau Goma și până la contemporanii noștri, toți sunt lu­ați în vizorul celei care vorbește des­pre „era grafomanillor”. Istorie? Pre­zent! Iar aici intră și rescrierea istoriei, și nevoia de românitate și de cunoaștere a trecutului propriu. Religie? Dar cum să nu, de la teologia iubirii la căderea în abis, pas cu pas, temele sunt abordate gra­dual și critic. Cenzura și ce înseam­nă ea ieri și azi? Desigur, de la Petru Caraman la ceea ce a numit autoarea dosariadă (evident, legat de Securitate) sau la necesara artă de a râde și până la fru­musețea termenilor inventați, de Luca Pițu, de Paul Goma, chiar de autoare.

În fapt, natura polemică tăioasă a Magdei Ursache răzbate întregul vo­lum. Poate o formă de ars scribendi este de regăsit în a doua sa parte: „Cele trei căi ale iertării, după Gh. Grigurcu, Jurnal I, Eikon, 2014, p. 242: 1) a nu te răzbuna; 2) a înțelege; 3) a uita. Nu pot să le urmez, deși am încercat din toată mintea și din tot sufletul meu. […] Du­re­rea mea tăioasă nu se lasă tocită de timp. Nici n-aș vrea” (p. 269).

Cu alte cuvinte, vorbim de o au­toare extrem de asumată în afirmațiile mușcătoare pe care le face, la fel de asu­ma­tă de altfel și în ceea ce am putea nu­mi declarații de dragoste (umană, nu de amor) pe care le pune pe hârtie. Pentru că, așa cum afirmă chiar ea, „cultura ro­mână e în deficit critic” (p. 209). Și tre­buie gândit critic, nu pe categorii gene­ra­ționale (a nu se uita micile războaie dintre șaizeciști și șaptezeciști și tot așa, din generație în generație până în ziua de azi).

Pașii tăcerilor

Cartea semnată de Magda Ursache arată cum toate aceste fenomene sunt interconectate, iar pierderea memo­riei, cenzura și ideologiile agresive con­duc la anu­larea spiritului critic și la defor­ma­rea valorilor naționale. Și acest volum func­ționează în aceeași paradigmă afir­ma­tă în cele semnate anterior: a con­frun­tării argumentelor (nu a atacurilor personale, deși există și multe părți care ar putea fi luate drept cancan, dar în fapt ele resta­urează o zonă a memoriei culturale pe care altfel am ignora-o, da­că nu am uita-o cu totul). Mai mult, aceste argumente merg mai departe în direcția restaurării memoriei istorice și a apărării culturii române contem­po­rane „tradiționale” (recunosc, o for­mu­lă foarte intrigantă). Și, mai ales, au­toa­rea subliniază în mod repetat im­por­tanța spiritului critic întemeiat pe luciditate și echilibru.

Magda Ursache nu este doar ironi­că. De altfel, termenul ni se trage din gre­cescul eirōneía (εἰρωνεία), care în­seam­nă a disimula. Socrate (în fine, Platon) îl folosea în fapt pentru a mi­ma necunoașterea, de aici și maieutica pâ­nă la urmă. Dar nu e cazul aici: vorbim de un logos abraș, care pune în fața citi­to­rului direct ce are de spus. Care nu este ironie, ci directitudine. O abordare fără ocol a unui trecut pe care riscăm să-l pierdem în timp și a unui prezent care își arată tarele. Și care vine din par­tea unei persoane ce a cunoscut comu­nis­mul, ce înseamnă percheziții, filări și toate cele. În egală măsură care a trecut prin toți pașii postcomunismului ro­mâ­nesc. Și a cu­nos­cut, cum o numește ea, „apărarea prin tăcere” (p. 238). Iar toc­mai de asta nu tace. Pentru nevoia de a ne con­frunta părerile, argumen­te­le, opi­niile, atitudinile. Iar această carte, ce vorbește despre vremurile de pole­mi­că în care ne aflăm, mai ales în tim­purile pe care le traversăm, tocmai asta face: vorbește. Un lucru necesar, de alt­fel. De ce? Pentru că, din punctul meu de vedere, vorbește, în ciuda aparenței combative, despre necesitatea dia­lo­gu­lui – iar, de aici, despre necesitatea soli­darizării umane.