Ionel Corneliu OANCEA
Pre-cuvântare
S-a întâmplat, în primăvara anului 1970 împlinisem paisprezece ani, să citesc Crimă şi pedeapsă. Începutul lecturii a fost greoi, dar m-am obişnuit repede cu stilul dostoievskian. Am fost prins de atmosfera alertă de roman poliţist, de lumea personajelor lovite de întrebări chinuitoare prin intermediul cărora scriitorul caută, fără să găsească, răspunsuri, aşa încât am citit cu viteză, nerăbdare şi plăcere aproape toată opera lui Dostoievski. Nu ştiam atunci că intrasem în lumea celui mai mare romancier din toate timpurile în care s-au scris romane.
Mult timp după această întâmplare, în primăvara anului 2010, mi s-a părut necesar să confirm pasiunea iniţială pentru acest mare scriitor. Prin urmare am recitit Fraţii Karamazov. Spre surprinderea mea, am fost departe de sentimentele intense ale primei lecturi. Am simţit că nu mai sunt atras de intrigi, oricât de captivante, iar adâncimile sufletului puse cu atâta măiestrie în pagini de viaţă sunt mai adevărate în sursa originală din Vechiul şi Noul Testament.
Cu micul prinţ, personaj cu fragilitate de vis, am făcut cunoştinţă la începutul acestui an. Abia după ce cunoşti aventura vieţii lui Saint-Exupéry, Micul prinţ capătă realitatea divergentă a singurătăţii, nostalgiei, rătăcirii, iubirii neîmplinite, copilăriei, maturităţii, absurdităţii, prieteniei, într-un parcurs suprarealist în lumea întrebărilor. Micul prinţ iscodeşte lumea din afara casei lui cu întrebări simple. Nu renunţă niciodată la ele până nu capătă răspuns. În schimb, devine misterios când este întrebat. De fapt nu răspunde niciodată direct la întrebările de unde vii, ce eşti, încotro mergi. Puse aşa, aceste întrebări sunt concrete ca spaţiul de mişcare. Este suficient însă să le trecem la plural pentru a intra cu toţii în mister.
Rezultatul jocului dintre creator şi creat, dintre matur şi copil, dintre ştiut şi neştiut, dintre vizibil şi nevizibil este starea de pregustare a visului de libertate de mişcare în lumea ideilor înainte de moarte. Întotdeauna însă această libertate lasă loc despărţirilor definitive şi amintirilor. Din acest motiv rămânem singuri în faţa misterului.
Ciudat. Deşi lipsit de logica ordinii realului desenat de simţuri, deşi povestea are contururi naive, sunt mai tentat să recitesc Micul Prinţ decât Crimă şi pedeapsă, chiar dacă ambele sunt dominate de sfârşitul în nefiinţă. Micul prinţ te învaţă să deschizi uşile ideilor din lumea ideilor cu sensibilitate poetică. Iar în poezia fiinţei se află în întregime rostul vieţii.
Paul Gauguin, De unde venim? Ce suntem? Încotro mergem?, Tahiti, 1897. Între început şi sfârşit încape, în formă mistică, aceeaşi poveste a nemuririi.
O poezie a creaţiei
Lumea este fluviul cu poveşti albe, cenuşii, negre, tâlcuite şi netâlcuite, într-o alcătuire efervescentă, cu izvorul în necunoscut şi vărsarea în acelaşi necunoscut. În izvodirile lui căutăm, după chip şi asemănare, rosturi. Marea aventură începe cu poveşti atotcuprinzătoare. Continuă cu diseminarea lor în părticele mereu mai mici viabile doar în planeta lui Narcis. Continuităţile mor, se înmulţesc indiferenţele, dispar cărările dintre oameni deşi, într-un final subit, toate sfârşesc în imponderabilitate. Micul prinţ coboară de pe infima stea locuită numai de el pentru a se urca iarăşi în ea. Întrebările lui, puse cu seriozitate şi insistenţă, sunt dinlăuntrul icoanei marilor întrebări, unde frumuseţea timpului şi spaţiului înseamnă tocmai anularea timpului şi spaţiului. În anul 1897, în culori exotice şi viziune personală, cu trei ani înainte de naşterea lui Saint-Exupéry şi cu şase ani înainte de a părăsi lumea animată de fericirile occidentalizate ale sfârşitului de secol. Sfârşit scăldat în hedonism şi speranţă, continuat în hedonism şi speranţă până la începutul primului război mondial, Gauguin finalizează compoziţia De unde venim? Ce suntem? Încotro mergem? Micul prinţ s-a născut în mijlocul celui de-al doilea război mondial când astfel de întrebări copleşeau conştiinţele. Iată cum în lume, mai ales în lumea ideilor, toate conexiunile sunt posibile, au sens, întrucât adună laolaltă creatori şi creaţii, spaţii reale şi imaginare, tragedii şi comedii ale căror chipuri se regăsesc, cu expresivitate maximă, în artă în general, în poezie, arhitectură, sculptură şi pictură în particular.
Eroul croazierei în spaţiul dintre planeta micului prinţ, a monarhului, a vanitosului, a beţivului, a omului de afaceri, a lampagiului, a geografului şi a lui Saint-Exupéry, îmbracă întrebările cu o stranie singularitate născută din singurătate, în forma ei intim legată de viaţa oricărui muritor. Planetele însinguraţilor cuprind singurătăţi din care lipseşte singurătatea artistului. Singurul proprietar de singurătate cu sensibilitatea de a vedea înlăutru este chiar micul prinţ. Totuşi primele lui întrebări către creator sunt derutante: crezi că pentru o oaie ca asta e nevoie de multă iarbă? (e vorba de oaia din cutie!) Ce-i cu treaba aia? (E vorba de avionul prăbuşit). Cum, ai căzut din cer? Sunt întrebări conjuncturale, de legătură între două singurătăţi, imagini ale aceleiaşi medalii aşezate în spaţiul amintirilor născute şi nenăscute. Ele îl leagă pe creator de creat prin geometria simplă a întrebărilor cu răspuns obligatoriu subsumate refuzului de a răspunde. Micul prinţ îşi suspendă răspunsurile directe pentru a-şi revela povestea în ghicitură, în fragmente, în miride, determinându-l pe însuşi creatorul lui să reconstruiască, să umple cu viaţă spaţiul propriei memorii. Este calea spre cele mai de preţ nestemate ale sufletului, spre arhitectura din noi, spre poezia darului pentru dar.
Ansamblul de la Sakkara, piramida lui Djoser, sec. XVIII î.Hr. Pe axa dintre răsărit şi asfinţit Imhotep generează, pe temeiul nemuririi, legătura pământului cu cerul.
Interogaţia imposibil de interogat, naivă, dedicată jocului cu sentimente, însufleţeşte locul trăirilor adânci pentru a deveni, în forme empatice, poezie a spaţiului, iubire a spaţiului, infinire a spaţiului, stări, forme, expresii aparţinătoare singurătăţii. Micul prinţ este un asemenea poem deschis înlăuntrul căruia poveştile se înveşmântează cu vise fragile, devreme ce adâncul cel mai adânc al inimii este definit de limitele tainice ale nesfârşirii. Acesta este chipul artistului şi a artei lui. Prin el trăiesc încercările permanente de a scoate la lumina înţelesurilor, pentru celălalt, adevărul din suflet. El naşte poezia răspuns la setea întrebărilor mari. În hiperspaţiul ideilor artistice, tradiţia, amintirea, renaşterea, învierea, metamorfoza, schimbarea, inovaţia, au sens numai dacă povestea izvorâtă din ele este leac singurătăţii, facilitează libertatea de a coagula o lume oglindă a propriului chip. Începutul mileniului trei aduce cu sine nevoia existenţială de leacuri venite din trăirea, comuniunea în spaţiul cultual. Avem nevoie de rituri îi spune vulpea cea înţeleaptă micului prinţ.
Brâncuşi, Ansamblul Monumental „Calea Eroilor” din Târgu Jiu, 1938. Axa profund spirituală pe direcţia asfinţit-răsărit adună în acelaşi ansamblu, natură, sculptură, arhitectură, urbanism şi este în opoziţie cu drumul de fier care ne duce nicăieri, între miazăzi şi miazănoapte.
Aleg trei adâncimi cosubstanţiale, ipostaze ale aceleiaşi taine relaţionate pe temeiul celor văzute în lumea celor nevăzute: a sufletului din singurătate, a memoriei comune şi a spaţiului nesfârşirii. Aleg de asemenea, povestea lor în patru constelaţii expresive: poezie, arhitectură, pictură, sculptură. Ele împreună definesc spaţiul văzut şi nevăzut, afectiv şi real în relaţie biunivocă cu locul de existenţă. În stabilirea legăturilor în cele patru arte ale spaţiului de reflecţie, este util să reamintim înţelesul cuvântului arhitectură. În greaca veche este conceptul compus din arché, cu înţelesul de bătrân, principiu, temei ultim şi tekton, care înseamnă făuritor, conducător. Cuvântul artă are originea în latinescul ars, artis, adică îndemânare, măiestrie, pricepere. Echivalentul grec este tehné cu aproximativ acelaşi înţeles, pricepere, abilitate a mâinii, cu specificaţia că pentru greci arta-tehné nu implică creativitatea, este mai curând o facere, cu respectarea regulilor definite deja. Spaţiu, formă, culoare, aureolate de poezie dinlăuntru dar şi dinafară, pe ierarhia existenţială a verticalei de la pământ la cer. Tâlcul arhitecturii şi artei, aşa cum se descifrează din înţelesul celor două concepte, se sprijină pe ideea începutului artei, a îmblânzirii spaţiului de viaţă o dată cu arhitectura născută din organizarea unui anumit spaţiu cultural, îmblânzire fără de care nu cunoaştem lucruri, o altă vorbă înţeleaptă transmisă de vulpe prinţului. Pictura, sculptura sunt întruchipările văzute, ale nevăzutelor spaţiului de viaţă. Prin urmare, rămâne să reconsiderăm arhitectura dinlăuntru şi în afara noastră ca loc în lipsa căruia fiinţa îşi pierde determinările sacre şi comuniunea între singurătăţi. În consecinţă, arhitectura este cu mult mai importantă, mai profundă, decât felul rudimentar în care este înţeleasă astăzi: construcţie adăpost realizată pentru satisfacerea nevoilor funcţionale în condiţii de profit maxim.