Filosofia și arta: rivalități asimetrice (I)

Petru BEJAN

Cum putem gândi relația dintre filosofie și artă? Care ar fi punctele lor de convergență? Ce anume le deosebește? Există stiluri sau mișcări artistice influențate decisiv de filosofie? Putem găsi idei filosofice inspirate sau susținute de anumite practici artistice? A fost arta „subordonată” filosofiei? Este filosofia îndatorată artei? Putem vorbi despre „întâietatea” uneia sau despre rolul „ancilar” al celeilalte? Poate fi considerată una ca fiind „principală”, iar alta „secundară”?  Are o astfel de poziționare relevanță în plan cultural?  Răspunsul la aceste întrebări trebuie căutat examinând atât situațiile trecute, cât și cele prezente ale ambelor domenii.

Tatonări mutuale*

Interesul filosofilor pentru artă a fost incontestabil. Acest lucru este dovedit de numeroșii autori de scrieri care discută fie despre artă, fie despre frumos, proliferante încă din Antichitate. Filosofia secolului al XX-lea a pus un accent suplimentar pe aspectele estetice și hermeneutice, luând ca prioritare fie „înțelegerea artei”, fie „estetizarea lumii”. Turnura estetică a filosofiei recente este deja evidentă. Nu-i mai puțin adevărat că în chiar interiorul esteticii se vorbește despre o „cotitură etică” sau despre una „politică”, încurajând replierea proiectelor artistice în direcțiile indicate.

Interesul artiștilor pentru filosofie a fost sporadic și, adesea, inconsistent. Renașterea și Modernitatea au înregistrat momente de relativă apropiere, dar artiștii n-au dovedit o dispoziție reală și evidentă pentru exercițiul speculativ articulat în manieră sistematică. Avangardele artistice de la începutul secolului trecut au cerut sprijinul filosofiei, pentru a scoate artele din sfera percepției „estetice”, degajate de orice formă de „interes” – conform exigenței kantiene. Schimbările devin radicale. Arta nu trebuie să fie frumoasă, nici să ofere publicului delectări senzoriale, ci să transmită mesaje, să încurajeze atitudinea, să motiveze o formă de acțiune și angajament. Dadaismul, futurismul, minimalismul, expresionismul, suprarealismul au cerut din ce în ce mai mult renunțarea la iluzia conservatoare a artei suficiente sieși. Artistul trebuie să părăsească intimitatea atelierului și să ocupe strada, situată pe domeniul public. Rolul său este acela de agent implicat, apărător sau agitator al oricărei cauze – economice, sociale sau politice.

Datorită apariției fotografiei și multiplicării posibilităților de „reproductibilitate mecanică” (W. Benjamin), opera de artă își pierde „aura”, adică își diminuează capitalul simbolic și de respect. Apariția ready-made-ului (obiect industrial „gata-făcut”) a bulversat percepția și înțelegerea a ceea ce putea fi considerat „operă de artă”. Expusă pentru prima oară în 1917, La Fontaine, lucrarea neobișnuit de banală a lui Marcel Duchamp, a modificat simțitor noțiunea de „obiect artistic”. Intenția autorului fusese aceea de a dezvăța publicul să privească în chip „estetic” opera de artă, adică să evite a o percepe în felul unui obiect frumos și seducător. Începând de atunci, răspunsuri la întrebări precum „ce este arta?” sau „ce este o operă de artă?” vor trece drept prioritare în discursul estetic. Critica de artă, la rându-i, a devenit tot mai filosofică. Artiștii înșiși au simțit nevoia unor clarificări conceptuale, avansând curajos în direcție speculativă. Lucrările lor încep să fie însoțite de texte autoreferențiale (statement-uri), în care sunt descrise, explicate și justificate propriile creații. Asociată mai curând exigențelor de factură clasică, Opera este asumată cu rezerve, fiind ambalată precaut în forma unor „proiecte”, „lucrări”, „instalații”, „acțiuni” sau „evenimente” artistice, adesea insolite.

Aservirea filosofică a artei

De fapt, marea filosofie este co-extensivă artei. Adevărul, binele și frumosul au fost primele repere conceptuale ale exercițiului filosofic. Cu toate acestea, dacă privim retrospectiv, descoperim că relația dintre filosofie și artă a fost întotdeauna asimetrică, traducându-se, de regulă, în termeni de toleranță, subordonare sau control. Situația „aservirii filosofice a artei” este discutată într-o carte a lui Arthur Danto, unul dintre cei mai importanți filosofi ai secolului trecut1. Realitatea contrară, vizând o posibilă „aservire artistică a filosofiei”, este tematizată într-un studiu cu același titlu semnat de Carole Talon-Hugon, profesoară la Sorbona, președintă a Societății Franceze de Estetică2.

Cum putem vedea evoluția relației dintre artă și filosofie din punctul de vedere al lui Danto? Voi rezuma câteva dintre ideile acestuia… În primele reflecții asupra artei, argumentează americanul, întâlnim un fel de declarație de război între cele două domenii. Platon – figura paradigmatică a filosofului antic – a recunoscut artei un rol secundar, chiar derizoriu, datorită caracterului său derivat, mimetic și „mincinos”. Arta este în același timp lipsită de utilitate practică, dar și vulnerabilă epistemic, fiind creatoare doar de aparențe, imagini, „copii” în raport cu Formele pure. Fiind incapabilă să spună adevărul, arta trebuie să fie dominată, disciplinată, cenzurată. Perspectiva lui Platon este mai degrabă politică, artistul fiind expulzat de două ori: dincolo de zidurile republicii, dar și departe de adevărata realitate3. „Gustul” artistic al filosofului grec a fost, se știe, destul de… selectiv, singurele forme de artă încurajate fiind muzica militară și cântecul patriotic. Deprecierea a continuat și în secolele următoare, chiar dacă arta ca experiență creativă a cunoscut o emulație evidentă. Apogeul acesteia este însă văzut, paradoxal, într-o formă crepusculară, de „sfârșit” inevitabil, dată de epuizarea treptată a tuturor resurselor de ordin simbolic.

Între filosofi, Hegel a fost primul care a anunțat „moartea artei”. Potrivit sistemului său, istoria atinge punctul culminant, dar și pe cel terminus, atunci când Spiritul devine conștient de identitatea sa ca Spirit, când subiectul și obiectul istoriei coincid. Filosofia artei este posibilă numai după ce arta și-a încheiat propria evoluție naturală. Filosoful german a anticipat ceea ce se va întâmpla în artă două secole mai târziu. Viziunea sa asupra istoriei își găsește confirmarea artistică în opera lui Marcel Duchamp, cel care pune problema naturii filosofice a artei, dar nu din perspectiva filosofiei, ci din chiar interiorul artei. Aceasta este dovada că arta a devenit deja o „formă vie de filosofie” și că și-a îndeplinit misiunea spirituală, dezvăluind esența filosofică a propriului nucleu. În acest fel, arta își găsește împlinirea, dar și „scopul” sau menirea în ceea ce numim „filosofia artei”. Când arta își interiorizează propria istorie, când devine conștientă de viitorul său, sfârșește prin a se transforma în filosofie. Arta – spune Danto – este un avatar al filosofiei4.

De ce este Fântâna lui Duchamp atât de importantă pentru înțelegerea naturii operei de artă? Artistul francez se întreabă „de ce aceasta este o operă de artă”, în timp ce un alt obiect, din aceeași clasă, este ceea ce este și nimic mai mult. Explicația a fost dată în La transfiguration du banal (1981)5: spre deosebire de obiectele simple, opera de artă are o structură intențională. Această structură nu aparține „în mod natural” entității artistice, fiind impusă publicului chiar de artist. De fapt, Danto rupe legătura dintre teoria artei și estetică, deoarece „predicatele artistice”, legate de structura intenționalității, sunt ireductibile la „predicatele estetice” – care sunt pur perceptuale. Din acest motiv, orice încercare de a defini arta prin invocarea criteriilor de ordin estetic este sortită eșecului. Aceasta înseamnă că frumosul, categoria estetică de referință în arta clasică, nu este decisiv în definirea artei. A da unui obiect banal titlul La Fontaine, înseamnă a da o interpretare prin care obiectul în cauză este transfigurat. Danto vorbește aici despre o adevărată „revoluție copernicană” în înțelegerea a ceea ce este arta.

Pentru a răspunde întrebării despre natura artei, trebuie să avem în vedere că lucrările de artă sunt atât intenționale, cât și reprezentative. Orice operă de artă este reprezentativă, în sensul că nu este niciodată considerată doar un simplu obiect real. Opera de artă există doar dacă este interpretată; altfel spus, interpretarea este necesară și constitutivă lucrării. Pot fi atașate uneia și aceleiași lucrări mai multe interpretări, însă interpretarea corectă și de luat în seamă este cea dată de artist. În fapt, ce se întâmplă când interpretăm? Căutăm ceva, o semnificație, un înțeles în plus, dincolo de conținutul semantic de primă instanță. Pentru a desemna acest lucru suplimentar care face posibilă identificarea a ceva ca operă de artă, Arthur Danto vorbește despre semnificația întrupată sau despre estetizare. Structura acesteia ar fi similară metaforei, care implică o deplasare, un transfer, ireductibile la elementele constitutive operei în sine.

Statutul unui obiect artistic nu depinde de percepțiile noastre, ci de ceea ce exprimă, prin metaforă, stil sau retorică, iar acest lucru ține cont atât de condițiile creării sale, de semnatar, de statutul acestuia, dar și de suportul său material. Opera trebuie să propună o idee, să încurajeze gândirea, să perturbe inerțiile. Odată expusă, devine altceva, își schimbă statutul și se pretează unei multitudini de interpretări posibile. Fiecare dintre aceste interpretări constituie o lucrare distinctă, care „transfigurează” obiectul într-un mod diferit. Danto este de părere că identitatea acesteia este determinată istoric, întrucât depinde de specificul cultural al epocii în care a fost creată. Opera de artă există doar într-un orizont artistic global, într-o „lume a artei”6 care îi predetermină posibilitățile. Datorită lucrărilor lui M. Duchamp și Andy Warhol, artiștii au evoluat tot mai mult în direcție filosofică, ajungând să se poată interoga asupra naturii propriului demers.

* Textul de față este versiunea în limba română a intervenției la colocviul internațional intitulat La tradizione dell’Illuminismo in Sicilia. Arte e Filosofia, desfășurat la Universitatea din Palermo, în perioada 12-13 noiembrie 2024.
1 Arthur Danto, L’assujettissement philosophique de l’art, Éditions du Seuil, Paris,1986.
2 Carole Talon Hugon, L’assujettissement artistique de la philosophie, în Diogène, n° 233-234, 2011.
3 A. Danto, op. cit., p. 25.
4 Ibidem, pp. 36-37.
5 Arthur Danto, La transfiguration du banal, Éditions du Seuil, Paris, 1989.
6 Arthur Danto, Le monde de l’art, în Danielle Lories (ed.), Philosophie analytique et esthétique, Klincksiek, Paris, 2004, p. 183-198.