Bogdan O. POPESCU
Încep așa: eu prefer bucata clasică de săpun solid (soap bar) celui lichid, comercializat în recipientele pe care trebuie să apeși, o dată sau de mai multe ori, și să aștepți picăturile să îți atingă palma. În acest caz sunt tradițional, conservator, de centru-dreapta. Pe de altă parte, nu îmi sunt deloc antipatici cei care folosesc săpunul lichid și nu aș semna o petiție pentru scoaterea de pe piață a săpunului lichid, cu alte cuvinte, nu sunt anti-progresist. Dacă se inventează săpunul gazos, foarte bine, voi testa și voi vedea dacă mi se pare confortabil sau dacă îmi place utilizarea lui, pur și simplu. Ca să ne aliniem istoric, săpunul solid se folosește de mii de ani, în timp ce săpunul lichid este consemnat oficial în 1865, când un inventator american – William Shepphard – a înregistrat patentul. Oricum, producția și utilizarea s-au extins abia recent, în anii 1980.
Într-o definiție generală, progresismul este perceput ca o doctrină care promovează schimbările pentru bunăstarea generală, o viață mai bună a tuturor, inclusiv egalitate socială, reducerea inegalităților, drepturi similare pentru toți membrii societății. Nu mi se pare că este vorba neapărat de antonimul conservatorismului, doctrina care militează pentru păstrarea tradițiilor, valorilor și normelor sociale care și-au dovedit utilitatea socială, culturală, politică. Cele două nu se exclud, în viziunea mea.
Alt exemplu simplu e reprezentat de stiloul cu rezervor/ pompiță, pe care îl prefer stiloului cu rezervă, apărut ulterior. Este mai complicat să umpli stiloul cu pompiță, dar eu îl prefer, fiindcă mi se pare fermecător și îmi aduce aminte de primul meu stilou, primit cadou în copilărie. S-a întâmplat însă să folosesc și rezerve, când acestea mi-au fost la îndemână. Și nu dezavuez câtuși de puțin existența rezervelor/ cartușelor, nici rollerball-pen-urilor, pixurilor cu gel sau a celor cu pastă. Fiecare cu utilitatea lui, fiecare om cu preferința lui.
De-a lungul generațiilor de telefoane mobile pe care le-am folosit, nu voi uita niciodată modelul Nokia 6310i. Mi-am cumpărat două, să am pentru piese de schimb. Am cumpărat și o serie de piese separat, dintre cele despre care aflasem că se pot strica la un moment dat. Mai întâi, au oprit producția de telefoane, iar apoi și pe aceea de piese, fiindcă erau prea bune, lumea nu mai cumpăra modele noi. Am rezistat ani de zile cu acel Nokia, avea și bateria foarte puternică. Până când au apărut telefoanele smart, care, vrând-nevrând, m-au condiționat profesional și social să le folosesc, prin aplicațiile pe care le-au dezvoltat și care au făcut facile comunicarea, calculul, vehicularea informației. Aplicațiile – o nouă victorie progresistă.
Evident, știe toată lumea că există rezistență la nou. Psihologic, este mai ușor să faci ceva cum știi deja, chiar dacă în final, învățând o nouă tehnologie, spre exemplu, sfârșești printr-o rezolvare mai facilă a problemei, printr-o ușurare a activității. Am ilustrat această parte practică a dualității progresism/ conservatorism pentru că este relativ simplu de privit spre ea și nu duce la prea multe interpretări posibile. Nu este periculoasă, așa cum sunt alte teme, în care dacă intru, risc să produc cine știe ce cutremure sau explozii în lanț, cu multe victime. Dar să înaintăm, totuși.
În politică, avem exemple clasice. Cum ar fi cel al Partidului Laburist (fondat în 1900) și Partidului Conservator (fondat în 1834) din Marea Britanie. Partidul Laburist a reprezentat, cel puțin inițial, interesele muncitorilor și sindicatelor, în timp ce Partidul Conservator a susținut aristocrația, marii proprietari industriali și Biserica. Alternanța la guvernare a însemnat, într-o bună măsură, o evoluție cu păstrarea și a unei stabilități și continuități pentru a evita rupturile sociale majore și crizele financiare sau, în fine, de orice fel. The Woman Labour League, care a luptat pentru dreptul femeilor la vot liber, s-a afiliat Partidului Laburist la începutul secolului XX. Astfel, din 1918, femeile cu vârsta de cel puțin 30 de ani și minimum de proprietate au avut drept de vot.
Istoria însă nu este atât de simplă, spre exemplu, deși dreptul de vot al femeilor era o aspirație progresistă, Partidul Conservator este cel care, aflat la guvernare, acordă, în 1928, drept de vot tuturor cetățenilor, bărbați sau femei, de la vârsta de 21 de ani (Representation of the People – Equal Franchise Act ). Sunt numeroase exemple de măsuri progresiste, de acordare de drepturi, care au fost luate de partide conservatoare. Celebrul prim ministru Winston Churchill, cu rolul său bine-cunoscut în victoria Marii Britanii și Aliaților în cel de al Doilea Război Mondial, a fost un membru marcant al Partidului Conservator. Și a trebuit să reformeze gândirea societății de atunci, să schimbe economia în economie de război și să aibă viziune. Ce poate fi mai progresist decât atât? O altă figură hotărâtoare a acestui conflict global, de data aceasta din SUA – președintele Franklin Delano Roosevelt, membru al Partidului Democrat, a fost considerat reformator-progresist, de centru-stânga, implementând politicile New Deal: Asistență, Recuperare și Reformă, dar a ținut, în timp de război, numeroase discursuri apelând la tradiția și valorile SUA, atitudine de tip conservator.
Mai departe, dacă aruncăm o privire spre literatură, progresism cred că ar putea însemna abordarea de subiecte tabu, punerea în centrul poveștilor a personajelor marginalizate, defavorizate, critica opresiunilor de orice fel și lista poate, bineînțeles, continua. Exemple ar putea fi Gustave Flaubert cu Madame Bovary sau mult mai recenta Povestea slujitoarei a lui Margaret Atwood. Conservator ar fi, poate Marele Gatsby a lui F. Scott Fitzgerald, care este critic vizavi de visul american, atât de mult promovat, și creează o lume strălucitoare, dar fragilă și efemeră. Din punctul de vedere al scriiturii, și nu al relației cu societatea, noile curente sunt un rezultat al progresismului. În acest context, Mihai Eminescu a fost la noi progresist din punct de vedere al scriiturii, stilului, geniului său literar, dar un conservator strict în relația literaturii sale cu societatea. Nichita Stănescu a fost un progresist în scriitură, dar și progresist și conservator în relația cu societatea (nu dezvolt acest subiect acum). Optzeciștii au fost progresiști și în scriitură și stil și în relația literaturii lor cu societatea. În concluzie, în literatură cred că progresismul și conservatorismul nu sunt opuse neapărat, sunt adesea complementare.
În final, remarc cu tristețe că excesul este cel care aduce pericol, nu progresismul sau conservatorismul ideologic. Să ajungi să dărâmi statui sau să te gândești să interzici Rebreanu pentru că descrie un viol în Ion este un exces. Să ai o sală de intelectuali care aplaudă pe motiv de incluziune, nu de valoare, este cel puțin confuzant. Să ai discriminare negativă pentru o condiție standard, pentru membrii majorității, nu este în regulă. Este însă perfect în regulă să ai politici de incluziune, de nondiscriminare, de șanse egale, să creezi mecanisme compensatorii până la un punct. Însă trei pași mai încolo, dacă mergi cu ochii închiși, sunt prăpastia și reversul.