Esteticul însuși e în curs de a fi regândit

Alexandru MATEI

Lecții franceze: progresism/ reacționar ca formă

În primul rând, mulțumesc pentru invitație. Există motive pentru care cei care au început să citească rândurile astea pot să sară imediat la altceva sau se pot indigna sau, în fine, pot rămâne aici ca să-și confirme ipoteze. Figura „autorului” este una încărcată.

Sunt convins că progresismul și conservatorismul – ca să păstrez aici termenii dezbaterii – pot fi asumate uneori și în viață, nu doar în discurs. Asta credeam și cred, dar niciodată n-am măsurat greutatea inconștientului (în sens larg, nepsihanalitic), adică a ceea ce ne face să „nu știm ce facem”. Cred că nu greșesc, într-o primă fază, dacă spun că progresistul și conservatorul sunt așa în măsura în care atribuie inconștientul fie mai degrabă Istoriei, fie mai degrabă Naturii. Prima atribuire are un mare merit: acel inconștient e dinamic și are o relație dialectică cu „conștiința istorică”. A doua e neputincioasă: lucrurile nu pot fi decât „așa cum sunt”. Însă nu cred că există, în realitate, progresiști fără rest și conservatori fără rest. De aceea, cele două noțiuni trebuie interogate pe teren, în spații și momente determinate.

Cred că fiecare dintre cele două atribuiri greșește dacă nu „compune”, cum ar spune Latour, adică dacă se abține să elimine din ecuație, în numele purității credinței și a retoricii care o susține, una sau mai multe „cauze”. Progresistul zboară călare pe îngerul istoriei, dar i se întâmplă să întoarcă privirea către ceea ce-i defilează sub ochi. Conservatorul se opune schimbărilor – stă călare pe un cal de piatră – dar în viața cotidiană le cedează mai mult decât își permite să pretindă. De fiecare dată vorbim despre o proiecție și despre confirmările pe care ea le găsește – credem în Istorie și căutăm confirmări, credem în Natură, de asemenea – și una, și cealaltă ni le oferă de fiecare dată: progresistul este confirmat de schimbarea continuă a valorilor și comportamentelor, cel puțin în anumite straturi sociale, iar conservatorul are ocazia să constate foarte des că oamenii „au rămas la fel”. Trăim mai bine azi decât în 1989, da – putem fi progresiști. Dar nu discriminăm mai bine decât atunci, dimpotrivă – gândeam mai bine înainte. Aici aș vrea să strecor o înlocuire, reacționar în locul conservatorului. Nu orice conservator e reacționar, deși are tendința de a fi.

Revenind la cel care scrie aici: cred că o doză bună de progresism e sănătoasă, mai ales când ești tânăr. Cred însă că există o bilă reacționară în mulți dintre noi. Știu însă că nu poți fi progresist, sau „de stânga” – fără empatie față de celălalt, indiferent de locul pe care-l ocupă celălalt în ierarhia vizibilității. Pozițiile radicale apar de multe ori ca gesturi defensive (cea mai bună apărare e atacul) care confortează identitatea: te simți safe la adăpostul propriilor opinii clare și distincte. Cu cât poți exprima mai simplu, net și sintetic cine ești, cu atât ceea ce (crezi că) ești apare solid, inexpugnabil.

Fredric Jameson și dialectica dublă

Pentru că n-aș vrea să las discuția la nivel de generalități, voi încerca să o situez în funcție de două lecturi recente și într-un context mai circumscris. Nu sunt specialist în istoria ideilor politice și nu pot face o istorie a valorilor pe care acești doi termeni le ocupă de-a lungul ultimelor secole. Mă interesează felul în care putem adopta poziții politice în studiile literare și felul în care această distribuție se face în funcție de ceea ce caracterizează aceste studii în diferite câmpuri. În România, cred că a fi progresist în studiile literare e un must, la fel de rewarding cum era să fii adept al criticii estetice în anii ’60. Și e foarte normal că e așa. Conservatorismul în cercetarea literară e greu de închipuit – dar mi se pare că există multă marfă culturală pe care o poți vinde încă bine amatorilor într-un ambalaj conservator. Așa cum spuneam, însă, încerc să pornesc de la niște cărți.

Mai întâi, o carte veche a unui mare teoretician american, recent dispărut, și care a fost profesor de franceză: Fredric Jameson. Jameson a contribuit mult la construcția French Theory. Lucrarea lui de doctorat a avut ca temă stilul lui Sartre – carte apărută în 1961. Zece ani mai târziu, publica Marxismul ca formă. Pentru o critică dialectică (1971), lucrare prin care Jameson încerca să alinieze critica literară unei gândiri dialectice pe care o numește marxistă și care se află în vecinătatea Gradului zero al scriiturii. Binomul progresist/ conservator aparține, pentru acel Jameson, unei concepții marxiste incomplete, care gândește dialectica doar în diacronie, istoric, și nu în actualitate, ca luptă in situ, în prezent, pentru teritorii. Sigur, ne putem întreba aici de ce progresiștii și reacționarii nu ar putea lupta la baionetă pe același front. Da, ar răspunde Jameson, se poate, doar că lupta nu trebuie văzută doar ca una de atitudini, de poziții, ci și ca una stilistică. În această ultimă ipostază a ei, Jameson încearcă să acrediteze o idee care în spațiul francez a avut mereu o mare înrâurire, aceea că există o politică a formei, a stilului. Altfel spus, că felul în care scrii este un fel prin care expresia capătă o dimensiune politică.

Analiza pe care o face Jameson trece prin evaluarea a două interpretări ale literaturii janseniste din secolul al XVII-lea. Atingerea concretului istoric, argumentează Jameson, nu se realizează aplicând o teorie – ci încercând să pătrunzi până în detaliu concretul situației istorice. Astfel, mai marxist decât marxistul Lucien Goldmann este Paul Bénichou, pentru că, în Morales du grand siècle (1948), limitându-se la istoria ideilor, recunoaște mai bine contextul filosofiei janseniste decât avea să o facă Lucien Goldmann în Le Dieu caché (1962) și identifică pesimismul jansenist atât ca moment în istorie, cât și ca loc antagonic în confruntarea pe loc dintre nobilimea medievală și burghezia funcționărească numită și noblesse de robe. În felul acesta, susține el mai departe și în urma unei analize mai lungi și mai detaliate decât acest mic rezumat, Bénichou descrie mai bine decât Goldmann o dialectică de clasă, care e în același timp diacronică și sincronică. Ce înseamnă asta? Anume că, pe de o parte, o clasă poate exprima ceea ce gândește și simte fie prin idei sau atitudini – nostalgia față de un anume trecut, de pildă, ceea ce caracterizează de pildă jansenismul –, fie prin stil, așa cum face Flaubert. Altfel spus, Jameson desface „scriitura” în două și consideră pe de o parte enunțurile, pe de alta enunțările, ca moduri de a expresie aflate într-un raport dialectic, o dată în diacronie, altă dată în sincronie. Din această perspectivă, scrie Jameson, termenii de progresist și reacționar țin de dialectica în diacronie. Dacă ar fi deci să țin partea cuiva, ar trebui să declar că a fi progresist sau reacționar este o descriere insuficientă a unei dialectici a lui înainte-înapoi, care omite o alta, aici-acolo.

De la Compagnon la Vincent Berthelier: stilul reacționar

Faptul că există un stil antimodern știm de la Compagnon – care își modulează propria poziție conservatoare cu prudență. Vorbește despre „antimodern”, pe de o parte, și nu de reacționar/ conservator, și-l cantonează la stil sau, mai precis, la o stilistică. Apoi, îl plasează acolo, ca totul să fie safe, pe Barthes, acreditând ideea că ultimul Barthes și-ar fi dat seama de exagerările din tinerețe. Un alt volum, recent, vorbește mai pe șleau despre „stilul reacționar”, cu includerea atitudinilor și ideilor reacționare. De la Maurras la Houellebecq, Vincent Berthelier (Stilul reacționar. De la Maurras la Houellebecq, Paris, Editura Amsterdam, 2022) detaliază „stilul reacționar” în literatura franceză a secolului trecut, fie că vorbește despre scriitori, fie despre grupuri/ generații. Berthelier este un (foarte) tânăr critic – predă la Paris Cité (fosta Paris VII) – care pune sub lupă un canon aristocrat-decadent-fascist, unul care-l include și pe Cioran, de pildă, și care nu cuprinde niciun nume feminin – autorul explică de ce și are dreptate, pentru că mediul reacționar este foarte misogin. Probabil că cea mai interesantă idee rămâne una pe care de altfel, en creux, o exprima și Compagnon: reacționarii sunt stiliștii, convinși că stilul scuză ideile, pentru că stilul face ca niște idei proaste să devină niște propoziții frumoase. De altfel, pentru opțiunea lui estetizantă, Compagnon este el însuși acroșat. „În literatură, scrie Berthelier, revoluționarii conservă și reacționarii revoluționează stilul”.

Ce ne spun aceste două cărți despre a fi conservator (reacționar, în această versiune) și progresist (marxist, de stânga)? În primul rând, că nu ne putem sprijini, atunci când evaluăm dimensiunea politică a literaturii, doar pe enunțuri, pe idee/ declarație, și nici pe ideile/ declarațiile personajelor delegate, în cazul ficțiunilor. Stilul este un modalizator politic important, dacă știm să-l citim. Sigur că rămâne de văzut în ce măsură echivalarea stilului estetizant, efervescent, îngroșat cu apartenența la dreapta poate fi exersată cu același succes în cazul literaturii române. Și, mai ales, în ce măsură avem în literatura română scriitori stilistic de stânga?

Cum aș putea să conchid? În primul rând, că etichetele sunt înșelătoare. Ele nu indică niciodată de unde vin și unde se duc și e bine să identificăm întotdeauna, înainte de a le folosi, locuri și timpuri în care au fost utilizate și ce vrem noi de la ele. Faptul că tinerii cercetători sunt astăzi marxiști pentru că îl citesc și citează pe Marx nu-i garantează niciunuia că ceea ce scrie va avea pentru literatura română, automat, o valoare mai mică sau mai mare. Am ajuns în acel punct în care câmpul literar s-a restructurat fundamental – revistele de literatură s-au nișat și au îmbătrânit, iar cele noi au fie structura unui magazin elegant, fie cea a revistei de cercetare care să justifice existența studiilor literare prin implicarea lor în progresul social. Dar e important să putem depăși determinismul ideologic și nevoia de afirmare ofensivă, în grup. O analiză formală/ istă nu este deloc echivalentă cu una estetizantă. Apoi, esteticul însuși e în curs de a fi regândit. Dincolo de frumos-sublim, scandalul estetic mi se pare important – fără el, fără inovația formală și fără a gândi politic forma și formal politicul, vom lucra în gol, din obișnuință și în virtutea unei diplome de excelență acordată oricui își câștigă existența din travaliu intelectual, din gândire teoretică. Cred, în final, că ne aflăm într-un moment de schimbare de paradigmă, în care pare că deceniile de mimetism francofil (și germanofil, pe alocuri) – cu tendință reacționară – sunt înlocuite de mimetism anglofon. Nu spun prin asta că virajul spre stânga al studiilor literare e dat de shiftul franceză-engleză, ci că de fiecare dată am preluat un anume discurs francez și un anume discurs anglo-saxon.