Ioan Alexandru TOFAN
(…)
A vedea și a privi
Distincția de la care pleacă Marin Tarangul este aceea dintre a vedea și a privi. Aparent banală și redusă la prezența sau absența intenționalității, ea ajunge încă de la primele pagini să despartă de fapt miza picturii de cea a simțului cotidian, care permite doar o bună orientare în universul lucrurilor. Privirea se definește nu doar ca intenționalitate a văzului, ci ca o conversiune profundă a lui: ea face să survină chipul esențialului în fragmentul firav și pieritor al ansamblului vieții care se livrează simțurilor noastre, în principal văzului care le cuprinde pe toate: „Viaţa are nevoie să locuiască, are nevoie de lucruri sfârşite, trebuie să se aşeze pe ceva. De aceea, peste curgerea văzului, privirea caută întregurile mici, inima lucrurilor, locurile de odihnă ale lumii”. Altfel spus, dacă vederea tinde să fie cât mai cuprinzătoare, privirea caută să fie cât mai ascuțită, să scruteze lucrurile în căutarea „amintirii lor veșnice”, a limanurilor care se fac vizibile în câte un lucru sau chip. Nesfârșirii potențiale a vederii i se opune, așadar, finitudinea esențială pe care o caută privirea: doar aceasta din urmă corespunde ascezei pe care o presupune actul pictorului. Privirea implică atenție, care este deopotrivă o condiție a bunei funcționări a omului în lume, dar și un exercițiu spiritual important, care poate dispune (și ține) sufletul pe calea cea strâmtă a cerurilor.
Într-un text din arhivă care poartă titlul „Atenția și așteptarea”, atenția este văzută ca un act apofatic întrucât vizează lucrurile împreună cu depărtarea lor care le face să fie absente. Atenția este astfel o specie a așteptării, care nu se bucură de posesiunea unei porțiuni din realitate, ci se plasează în tensiunea paradoxală pe care această posesiune o implică. Pentru Marin Tarangul, atenția vizează un lucru ca și cum ar sta la pândă pe urmele lui, în momentul în care acesta dispare: fie îl așteaptă, cât timp nu îi aparține încă și îl reține, când este pe cale să dispară. În ambele situații, neliniștea și încordarea care o însoțesc o fac să descopere în lucru ceva mai mult decât conține el: „partea lui de infinit” care se arată tocmai în distanța și depărtarea din care este vizat. În acest fel, atenția și actul de a privi sunt înrudite: ambele găsesc în ceea ce se dă un orizont mai larg și problematic, o taină în care se află de fapt cuprinsă taina întregii lumi.
Astfel, privirea sesizează în aspectul lucrului nevăzutul care îl înconjoară și îl articulează lăuntric. S-ar putea vedea aspectul, chipul unui lucru particular ca fiind marginea nevăzutului său, epiderma care înfășoară abisul său lăuntric, semnificația lumii pe care o întrupează și o ascunde în sine: „ceea ce numim esenţă nu este dincolo de aparenţă: dimpotrivă, este puterea de a descoperi, în aparenţă, marginea, aspectul lumii, care ne pune pe gânduri”. Astfel se explică și neîncrederea lui Marin Tarangul în arta abstractă (și critica dură pe care i-o face în lucrarea sa de absolvire a Institutului de Arte Plastice despre „criza artei moderne”). Aceasta nu este, în opinia sa, deductibilă dintr-o experiență veritabilă a lumii și ajunge să livreze răspunsuri cărora le lipsește întrebarea. Concretul lumii este, dimpotrivă, solul din care orice experiență pleacă și spre care se întoarce îmbogățită de sensurile totalității. Părăsind concretul, noile curente ale artei descriu în mod formal fie generalități conceptuale, fie forme străine de realitate, așadar suspendate în afara unei conștiințe care să le poată înțelege și aduce în spațiul ei lăuntric.
Oarecum un ecou al distincției kantiene dintre a gândi și a cunoaște (care va juca, de altfel, un rol fundamental în scrierile de mai târziu ale lui Marin Tarangul), în cartea despre privire se articulează treptat o altă distincție, mai puțin elaborată: aceea dintre a ști și a cunoaște. Primul termen denumește familiaritatea și obișnuința în raport cu un peisaj sau cu un lucru; cel de-al doilea trimite către o stare de mirare și de descoperire, care se naște pe solul obișnuinței. Astfel iese la iveală și se întruchipează memoria (un alt termen fundamental al lui Marin Tarangul) lumii, care este de fapt totalizarea experienței pe care o facem împreună cu lumea.
(…)
Manuscrisele, caietele de însemnări, variantele textelor publicate aparținând lui Marin Tarangul se găsesc la Colegiul „Noua Europă” din București, în „Arhiva Marin Tarangul” (AMT-NEC). Fragmentul reprodus aici se regăsește la cota N244.
Simțirea și memoria
Astfel, prin pictură „trăim moral”, adică în sensul unei valori fundamentale a lumii spiritului care este echilibrul. Simțirea și memoria sunt cele două „facultăți” ale sufletului care fac posibilă înfățișarea acestui echilibru. Simțirea, ca relație imediată cu lumea și memoria, ca formă de mediere și reflectare a datului (dacă putem folosi aici o terminologie hegeliană) se întâlnesc în lumea artei într-o formă diferită decât cea din universul gândirii. În ultimul caz, experiența conștiinței face, la Hegel cel puțin, ca cele două să se transforme succesiv una în alta, ca momente dialectice ale dezvoltării unui conținut conceptual. În cazul artei aflată în afara atotcuprinzătoarei logici conceptuale, mediatul și imediatul rămân în tensiune: „Picturalul are un timp întârziat, care goleşte memoria noastră de balastul ei imediat şi o face să-şi regăsească puterea ei de origine: atunci, memoria recunoaşte nevoia ei de a păstra importanţa ultimă a simţirii; numai din această nevoie poate izvorî meditaţia. Memoria se răreşte: pierde trecătorul şi imediatul, ca să ajungă treptat la urma cea mai târzie a lucrurilor. Picturalul face astfel ca memoria să-şi amintească de propriul ei rost”.
(…)
Realitatea înfățișată în artă doar își sugerează înțelesurile, fără a le livra total; își anunță discret sensurile, punând înaintea aflării lor îndelungata desfășurare a percepției. Marin Tarangul insistă în câteva rânduri asupra acestui fapt, a nevoii de a merge, în contemplarea tabloului, pe urmele memoriei înscrise în formele sale. Amintește, de exemplu, credința după care nerăbdarea este marele păcat al omului. Arta vindecă această nerăbdare, pentru că înfățișează prin tablou o țesătură a urmelor care ascund, fiecare, abisuri ale memoriei și frânturi ale destinului: „Şi arta aduce acest sprijin vieţii noastre. Ea caută în mişcarea şi tumultul vieţii momentele ei de răbdare, acele momente care rămân şi care înfăţişează minţii noastre o măsură de judecată. În repaosul spiritual al răbdării, omul întrezăreşte idealul moral pe care i-l poate dărui arta”.
A citi, precum face Marin Tarangul cu autoportretele lui Rembrandt, necunoscutul în înfățișarea vizibilă a unei priviri, a citi misterul în ceea ce este cunoscut sau actul tainic al creației în creatura care se naște sunt lecții ale privirii artistice, așa cum este descrisă în cartea de față. Fără ea, înconjurat de obiecte cărora nu le percepe sensul sau partea de infinit din care se hrănesc, omul „nu simte ce pricepe”, după o vorbă a Sfântului Antim Ivireanul, amintită în ultimele pagini. Împotriva acestei atrofieri a simțirii, a înțelegerii palpabile a sensului și a sesizării necunoscutului în plenitudinea lui luminoasă scrie Marin Tarangul cartea despre privire.
* Textul de față reproduce câteva fragmente din studiul lui Ioan Alexandru Tofan publicat drept Cuvânt înainte în volumul Marin Tarangul, Filosofia picturii. Cartea privirii, Iași, Junimea, 2024.