Dumitru CRUDU
În romanul meu Măcel în Georgia povestesc cum se desfășura un atelier de scris din Tbilisi în ultimii ani de existență ai Uniunii Sovietice. Un atelier de scris inventat, care nu a avut loc niciodată aievea. Mi-am imaginat că vreo zece sau vreo cincisprezece bărbați de toate vârstele, adunați într-o casă conspirativă, cu draperiile trase, stăteau așezați în fața unor foi albe, cu ceasurile de șah în dreapta lor, așteptând nu știu ce semnal secret ca să înceapă să scrie de la un bărbat uscățiv și deșirat care își strângea degetele în pumn de parcă le-ar fi strâns privirile într-un ghem.
Forma e sonetul
Bărbatul luă un bol umplut cu hârtiuțe împăturite și îl rugă pe Angelo, personajul principal din roman, picat absolut întâmplător la acel atelier, să extragă un bilețel. Acesta a făcut cum i s-a cerut, înmânându-i-o bărbatului costeliv și cărunt, care desfăcu hârtia și citi cu voce tare:
– Tema noastră de azi e: ce faci atunci când nu mai poți face nimic și unde te mai poți ascunde atunci când nu mai ai unde să te ascunzi? Forma e sonetul, trei strofe din patru versuri și a patra din două, preferabile sunt rimele compuse din verbe și adjective sau adverbe și nu e de dorit ca un un vers să aibă mai mult de paisprezece silabe. Aveți la dispoziție douăzeci de minute.
Apoi, pe neașteptate, strigă:
– Începem!
Bărbații au apăsat butoanele ceasurilor și acestea au prins să ticăie cu disperare, iar ei s-au așternut pe scris, pentru ca, exact peste douăzeci de minute, bărbatul îmbrăcat într-un fâș albastru și lung să revină și să le oprească ceasurile. După care bărbații s-au sculat în picioare și și-au recitat textele scrise sub privirile șpanchii ale lui Angelo. După ce citi și ultimul poet, bărbatul slăbănogit adună toate foile scrise și le puse una peste alta în mijlocul odăii. Scoase o brichetă din buzunar și o aprinse, dându-i foc muntelui de cuvinte.
Povestesc în romanul meu cum, rând pe rând, limbile fierbinți mistuiau și înghițeau dâmbul misterios de imagini copleșitoare. Angelo își plimba privirile pe fețele trase ale bărbaților și observa că ochii unora dintre ei erau umeziți de lacrimi, iar ochii altora erau cuprinși de deznădejde. Majoritatea însă și-au lăsat ochii în pământ, preferând să nu vadă cum foile alea îmblânzite de ei deveneau neant.
apele galbene ale scrisului
Un pic mai târziu, bărbatul uscățiv și încărunțit l-a rugat pe Angelo să mai extragă un bilet, iar noua temă suna așa:
– De fapt, ce pierzi atunci când pierzi ceva? Tema asta e cam fumată, zise slăbănogul. De aceea v-am și propus-o, ca să văd cum puteți da o nouă strălucire acestei idei care a umblat prin toate gurile marilor filosofi și poeți din secolul XX.
Angelo observă cum poeții se cufundară în interiorul lor într-atât încât în încăpere nu se mai auzea nici musca. Parcă erau acolo, în fața lui Angelo, și totodată nu erau. Da, chipurile lor palide sau îmbujorate stăteau aplecate deasupra foilor albe. Mintea lor însă nu era acolo. Nici sufletele lor. Cu toate că Angelo nu avea de unde să știe ce au scris, gâtul îi fu prins în cleștele unei emoții atât de puternice, încât, atunci când a început recitalul, a izbucnit în hohote de plâns. Lectura a continuat pe fundalul plânsului său gâlgâit. La fel ca și data trecută, bărbatul a dat foc și acelor poezii tulburătoare și stranii. Pe urmă s-a lăsat o tăcere plumbuită, iar ei s-au aruncat din nou, cu capul înainte, în apele galbene ale scrisului. Aveau niște priviri atât de concentrate, că, dacă în clipele alea le-ar fi aruncat asupra paharului de ceai din mâna lui Angelo, se gândi acesta, cu siguranță că l-ar fi spart în mii de bucăți. Angelo nu mai văzuse niciodată atâta îndârjire ca în ochii acelor bărbați care scriau o nouă poezie. Sau atâta înflăcărare. Nici măcar norocoșii câștigători la loto ai biletului de un milion nu erau atât de fericiți ca ei în acele clipe când scriau. Era o fericire provocată de actul scrisului. Pe măsură ce se apropiau de sfârșitul textului, semănau cu niște femei pe cale să atingă orgasmul. Da, cu adevărat, juisau, cuprinși de o paloare de mort, cu ochii dați peste cap. Numai nu gemeau. Privindu-le în acele clipe, Angelo își dădu seama că au terminat de scris poezia. Apoi au ars și acea poezie, ca și toate celelalte pe care le-au scris în ziua aia „mai lungă decât veacul”.
rug și goliciune
Membrii acestui atelier de scris din romanul meu erau oameni simpli din Tbilisi. Obișnuiți. Normali. Muncitori, ingineri, profesori, medici. Aveau familii, copii, mașini. Dar, cu toate astea, o dată pe săptămână se adunau în jurul lui Șota și se puneau pe scris, iar asta, de obicei, se întâmpla duminica, într-o vilă a unui dintre ei, în afara orașului, de fiecare dată în alt loc, de parcă s-ar fi ascuns de aprigii urmăritori, și poate că într-adevăr erau urmăriți, căci autorităților nu le pica prea bine la stomac activitatea lor și de aceea își schimbau la nesfârșit locația.
Înaintea fiecărei runde de scris făceau baie. Iar după fiecare nouă incinerare dansau. Muzica o alegea Șota. După care urma o nouă rundă de scris, însoțită de un nou rug uriaș, care înghițea tot ce au scris până atunci.
Înainte de a scrie un nou poem, erau cu toții îmbrăcați, iar când terminau de scris erau goi. Adică își scoteau tot ce aveau pe ei în timp ce scriau. Conștient sau nu, dar, când puneau ultimul punct, goliciunea lor nu avea cum să nu-ți sară în ochi. Da, unii dintre ei aveau erecții. Un lucru care nu deranja pe nimeni. Se îmbrăcau doar după ce-i predau foile lui Șota.
dragoste și cenușă
În romanul meu, Angelo asistă și la cea mai epuizantă ședință de scris, la tema spovedaniei.
– De fapt, a-ți mărturisi păcatele e cel mai greu lucru din lumea asta, le spuse Șota. Nu toți sunt în stare de asta. (…) Care e sensul acestei existențe? Eu cred că omul trăiește ca, într-o bună zi, să mărturisească. Să-și recunoască greșelile. Asta e singura cale de-a deveni liber.
Ședința asta dură cel mai mult, la fel ca și recitalul sau dansul sălbatic de după. Urmă o nouă rundă de scris, în timpul căreia se întâmplă un mic incident. Unul dintre poeți refuză să-i dea lui Șota poezia ca s-o arunce în foc, pretextând că aceasta e una dintre creațiile sale cele mai reușite, poate cea mai reușită, iar el ar fi vrut s-o publice.
Șota îl doborî din picioare, îi smulse textul din mână, transformându-l în câteva secunde în cenușă, după care-l dădu pe ușă afară pe poetul îndrăgostit de poezia sa. Era prea de tot. Era un lucru pe care Șota nu-l putea tolera. Îl excluse din rândurile lor, pentru că acesta încălca regula de bază a clubului lor, că poeziile nu se scriu pentru a fi publicate, ci se scriu de dragul procesului în sine, adică de dragul creației. După care se ard.
Scenele astea din „Măcel în Georgia” le-am scris înainte de a înființa în 2008 un atelier de scris la Biblioteca Municipală B.P. Hașdeu din Chișinău, pe care-l conduc și azi. Modelul atelierului meu din realitate e atelierul din roman, cu toate că niciun text din cele care au fost scrise n-a fost ars. Aceasta e o metaforă care spune că scrierea e mai importantă decât publicarea și tot ce urmează după. Da, nu ne ardem textele. Încolo, cele două ateliere seamănă ca două picături de apă.