Gabriela ADAMEŞTEANU

De la o vreme, au înflorit peste tot cursurile de scriere creativă și dorința de a deveni scriitor. Ce spune acest lucru despre raportul nostru cu literatura? Cum comentați acest fenomen?

Gabriela Adameșteanu: Cursurile de scriere creativă există demult în universități, eu m-am mirat aflând de ele în 1990, în America. Și firește, ca față de orice noutate, eram suspicioasă, mă gândeam că profesorul/profesoara va da aceleași soluții stilistice, narative etc. tuturor studenților, și atunci unde va mai fi noutatea pe care trebuie s-o aducă orice carte valoroasă? Noutatea la noi, acum, este că aceste cursuri sunt mai ales private, oferite mai puțin de instituții de învățământ, cât de scriitori cu mai mare sau mai mică notorietate. Faptul că aceste cursuri proliferează și din ele au răsărit autori si autoare apreciate (Simona Goșu, ca să dau doar un nume) le dovedește utilitatea. Suspiciunea mea inițială rămâne doar în cazul când studentul care vine să învețe meseria scrisului e doar un ucenic obedient, lipsit de talent. Știți că a existat și spre sfârșitul anilor 1950 o Școală de literatură – Mihai Eminescu –, se ținea la vechiul sediu la Uniunii Scriitorilor, pe Șoseaua Kiseleff, cred. Venit la inaugurare, Mihail Sadoveanu a spus că din această școală vor ieși tot atâția scriitori câți au intrat. Conducătorii de cenacluri, mai vechi și mai recente, ar fi trebuit să spună același lucru. Scriitorul are însă nevoie de consiliere profesionistă pe tot parcursul activității lui literare, pentru că, de fapt, debutezi cu fiecare carte.

Cum ați învățat să scrieți atât de bine? Cine sunt „maeștrii” care v-au dat peste degete și în ce fel ?

Eu sunt un autodidact. Am învățat literatură singură, fiindcă în școală mi s-a predat doar realismul socialist, pe care îl consider anti-literatură. Am citit proză și critică și teorie toată viața (e drept că sunt filoloagă). Am scris relativ târziu (după 28 de ani) doar atunci când aveam ceva de spus. Nu mi-a dat nimeni peste degete, am scris bine de la început, dar am avut și am și acum prietene și prieteni care au avut generozitatea să-mi citească fragmente sau o carte terminată și să-mi spună ce cred. Sanda Cordoș, de pildă, mi-a spus că Fontana di Trevi e gata, pot s-o public, în timp ce o colegă de scris îmi dăduse un verdict negativ care mă derutase total. Făptura care scrie e mereu vulnerabilă.

Un sfat pentru un scriitor la început de drum? În ce privește subiectul/ construcția/stilul. Sau din orice altă perspectivă.

Să scrie doar când are impresia că vrea să spună ceva ce nu s-a mai spus: când îl/o obsedează o frază, o imagine. Să aibă sfătuitori profesioniști și de bună credință – în toate lumile literare există astfel de prieteni. Eu cred în gena literaturii pe care unii dintre noi o moștenim și o transmitem, alteatoriu, uneori chiar sărind peste o generație. Eu o am de la străbunica mea care și-a încântat nepoții, pe tata și pe unchii mei, cu poveștile ei (Am evocat-o în Anii Romantici). Nepoții povesteau mereu despre ea în amintirile lor din copilărie. Am văzut scrisori ale lor, unii îi moșteniseră talentul literar (dar nu l-au utilizat), alții doar plăcerea cititului, alții aveau alte înclinări.