Pando

George CORNILĂ

Majoritatea cursurilor de scriere creativă, în spiritul primelor cenacluri literare, încep cu un avertisment – nimeni nu te poate face scriitor. Scrisul vine din interior, are un puternic caracter intim, de aceea este o activitate funciarmente solitară. Însă odată înfăptuit, nu se poate desăvârși decât prin expunere. O carte necitită rămâne doar o fărâmă din ce ar putea să fie. Pe lângă o opinie avizată, lucrul pe text, schimbul de sfaturi și de recomandări de lectură, pe lângă acest continuu furt de meserie în căutarea unei voci proprii, scriitorul la început de drum primește, prin participarea la un astfel de curs sau atelier, un prim public, în fața căruia își poate testa ideile și abilitatea, fără riscurile pe care le implică textul tipărit – știm prea bine că, odată dat lumii, acesta nu mai poate fi luat înapoi, căci hârtia este neiertătoare și are o viață mai lungă decât a omului.

Deși nu duc lipsă de contestatari – ca orice formă de progres –, cursurile de scriere sunt un semn al maturizării literaturii române, un pas spre profesionalizarea scrisului, care nu ar trebui înțeleasă ca o sufocare a acestuia între coordonate fixe dictate de teorie sau de preferințele personale ale celor care conduc atelierele – scrisul trebuie să însemne libertate –, ci ca o acțiune concretă provocată de conștientizarea unei lipse. România are prea puțini scriitori care fac din scris o profesie. Iar talentul, dacă acceptăm existența a ceva atât de abstract precum talentul, nu este întotdeauna suficient pentru a face un scriitor dintr-un om care scrie. Într-o lume în care s-a spus tot, devine necesar să găsim o cale de a spune altfel.

Temelii necesare

Primele cursuri de scriere creativă s-au predat la Harvard pe la 1880 și au avut un uriaș succes. Astăzi, în multe dintre statele occidentale sunt disponibile sute de astfel de cursuri și ateliere, pe teme variate și cu diverse întinderi, de la câteva ore, la câteva luni. La noi, mă rezum la a le aminti pe cele cu care sunt familiarizat – atelierul ținut de Florin Iaru și Marius Chivu, atelierele Creative Writing Sundays, organizate de Revista de povestiri, care au invitat la catedră câțiva dintre cei mai apreciați scriitori români contemporani, de la Bogdan-Alexandru Stănescu la Simona Antonescu, de la Lavinia Braniște la Tudor Ganea, de la Cosmin Perța la Radu Vancu, și cursul Cum scriem?, organizat de Matca literară și predat de Cristian Fulaș.

Nu știu să ofere vreunul vreo garanție a succesului sau vreo rețetă infailibilă, căci nici după atâtea milenii nimeni nu a reușit să elaboreze una. În afara unei temelii necesare oricărei construcții și a unor trucuri care să vină în ajutorul minții creative, cursurile de scriere rareori dictează reguli rigide. Mulți dintre scriitorii aflați la început de drum sunt de multe ori atrași tocmai de încălcarea regulilor, însă, pentru ca acestea să fie încălcate, trebuie mai întâi cunoscute. Un exemplu pe care l-am dat în repetate rânduri cursanților mei este cel al lui Picasso, un desenator excepțional care putea produce un portret realist în doar câteva minute – așadar, cubismul a fost o alegere izvorâtă dintr-o dorință de a se exprima altfel și nu din incapacitatea de a imita realitatea.

Scrisul, la fel ca orice artă, este un meșteșug, presupune studiu și presupune exercițiu. Ca pretutindeni de-a lungul istoriei, și aici pot apărea oameni providențiali care pot schimba un destin, fie printr-o pregătire riguroasă, fie printr-un sfat, o idee, așezarea pe un făgaș, fie pur și simplu prin încurajarea celui care se simte pierdut într-o lume nouă, pe care nu o înțelege, deși își dorește. O parte dintre cei care au absolvit aceste cursuri nu doar că au publicat apoi volume la edituri importante din România, dar au avut succes, atât cât poate fi succesul pe cea mai mică piață de carte din UE, au fost cumpărați, citiți și premiați, au fost traduși. Evident, nu toți – e valabil pentru orice domeniu. Mulți dintre aceștia s-au întors la aceste cursuri, doar că de partea cealaltă a catedrei. Cursul lui Cristian Fulaș, îmbinând teoria cu experiența personală, este unul dintre cele mai apreciate; pe la CWS au trecut atâtea nume importante încât enumerându-le am umple o jumătate de pagină; de la atelierele ținute de Iaru & Chivu au ieșit un procent impresionant din scriitorii notabili ai noii generații.

Moduri valide de a te raporta la scris

Eu am fost invitat să țin două ateliere în cadrul Creative Writing Sundays, unde să împărtășesc cursanților câte ceva din experiența mea de scriitor, redactor și editor, dar și din cea care a dat naștere tuturor celorlalte, cea de cititor. Atelierele mele nu se rezumă la o analiză a textelor scrise pe o temă dată, ci presupun discuții deschise, întrucât învățăm mai multe dintr-un dialog decât dintr-un monolog. Sigur, nu e neglijat ce au scris cursanții, dar nu vorbim doar despre cum ar putea îmbunătăți textul cu pricina, despre structură, documentare, intrigă, personaj, timp, spațiu, temă, stil, tehnică, blocaje, surse de inspirație, perseverență, transfigurarea realității, importanța lecturii și a învățării continue, clișeele douămiiste și postdouămiiste, cititorul ideal, care e unic pentru fiecare scriitor, ci și despre ce urmăresc să transmită, ce-și doresc de la o eventuală carieră literară și, concret, ce ar trebui să facă un scriitor la început de drum – cum ar trebui să arate un manuscris, care este parcursul acestuia între punctul final și proverbiala lumină a tiparului, cum ne mișcăm printr-o lume a editorilor, redactorilor, lectorilor, referenților, traducătorilor și agenților literari, ce înseamnă participarea activă la viața culturală, cu cenaclurile, cluburile și festivalurile sale. A fi scriitor nu înseamnă doar să scrii. Asta-i doar partea cea mai frumoasă.

Vrei să schimbi lumea, să faci artă de conștientizare, să spui o istorie cum nu s-a mai spus, să transmiți un mesaj profund, să-ți vindeci traumele, să te distrezi sau să-i distrezi pe ceilalți, toate sunt moduri valide de a te raporta la scris. Nu toți vor să scrie capodopere pentru o posteritate incertă, dar asta nu înseamnă că nu avem toți o poveste de spus și că scrisul nu trebuie luat în serios. Și în tot acest proces nu poți evita – și nici n-ar trebui – intersectarea cu unii ca Márquez, Saramago, Proust, Joyce, Borges, Kafka sau Schulz. Cursanții sunt invitați să-și stabilească obiectivele, să aleagă ce li se potrivește, să păstreze ceea ce e util pentru ei. Nu poți face din Salinger un Tolkien sau din Stephen King un Tolstoi. Și niciodată, orice-ai face, nu-i vei putea mulțumi pe toți.

În colțul nostru de lume, avem nu doar un complex de inferioritate, ci și o obișnuință a resemnării, deprinsă de-a lungul veacurilor, a învinsului care acceptă un statu quo, deși acesta îl roade pe dinăuntru. Cursurile de scriere, care atrag tot mai mulți participanți, înseamnă tocmai o împotrivire în fața acestei stări de fapt, conștientizarea că schimbarea necesită acțiune, că literatura este importantă – pentru mulți e crucială – și că nu e suficient ca fiecare să se așeze în fața colii de hârtie, închis în camera sa de lucru. În Sevier County, Utah, există ceea ce pare a fi o pădure de plopi tremurători, zeci de mii de copaci care, de fapt, formează un singur organism clonal numit Pando, cu fiecare tulpină legată la un gigantic sistem de rădăcini interconectate, care coordonează producția și distribuția de nutrienți pe întreaga sa întindere. Ne place sau nu, noi înșine suntem interconectați și nu putem crește decât împreună, prin contribuția fiecăruia dintre noi.