Şerban AXINTE
Se poate constata cu ușurință exacerbarea în ultimii ani a conflictelor dintre ideologii, nu doar în România, ci la nivelul întregii lumi. Această exacerbare vizează nu doar zona politicii, cu diversele ei ramificații, ci și zona culturii, a literaturii, a exprimării publice în general. Am intrat într-o epocă în care răul fake-news-urilor și al altor tipuri de dezinformare a ajuns să se banalizeze. Din acest motiv, credem că e nevoie și de o resuscitare, o readucere în atenție a ceea ce numim îndeobște gândirea critică, singura capabilă să se opună „gândirii captive”, după expresia lui Czesław Miłosz.
Revista Scriptor își propune ca prin intermediul dosarului de față, Conservatorism versus progresism. Puncte de conjuncție, puncte de disjuncție, să contribuie, pe de o parte, la o clarificare conceptuală – utilă oricărui demers de acest gen – și, pe de altă parte, la radiografierea acestui spectru tematic, acela al ideologiilor care ne influențează felul de a acționa și de a analiza realitățile din jur. Am contactat scriitori, critici literari, eseiști, cunoscuți în general pentru felul echilibrat de a pune lucrurile în perspectivă. De asemenea, ne-am manifestat interesul pentru felul în care progresiștii și conservatorii se privesc unii pe alții și ne-am întrebat dacă ceea ce determină segregarea ține de unele concepții solide și argumentate exprimate în spațiul public sau e vorba doar de niște etichete puse cu prea multă ușurință.
De multe ori, cel care crede în valorile verificate este și foarte interesat de tot ceea ce ține de progresul domeniului său de activitate și al societății în general. Doar că nu se înrolează, nu se entuziasmează, încearcă să-și dea seama ce va persista în viitor din acest prezent în transformare.
Pe de altă parte, schimbările esențiale nu apar decât prin delimitarea netă de trecut și asta pe mulți îi sperie, pentru că simt cum li se șubrezesc zonele de siguranță. Dar progresismul și conservatorismul nu există în stare pură, cu toate că ideile dominante sunt disjunctive. Ne întrebăm. Există puncte de conjuncție între cele două ideologii? Sigur, dacă privim „scena politică” am spune că da, dar nu în sensul în care poate ne-am dori și pe care îl vizăm noi. În ceea ce privește literatura au apărut, în ultimii ani, lucrări de referință care pun sub semnul întrebării nu doar autonomia esteticului, ci și „instituția criticii literare”. Lucrări precum Istoria Literaturii Române Contemporane (1990-2020) de Mihai Iovănel, publicată în 2021, și Pentru o nouă cultură critică românească (coordonatori Alex Goldiș, Andrei Terian, Christian Moraru), apărută trei ani mai târziu, suscită un interes real, pentru că există și un „canon” șubred, constituit pe criterii extravalorice, precum și multă maculatură critică pe piață, multe cronici conformiste sau encomiastice fără fundament real.
Dar oare trebuie să ne debarasăm complet de tot ce a fost și tot ce a funcționat și, credem noi, încă mai funcționează? Renunțăm la cronica de întâmpinare pentru că ea nu ar fi altceva decât o improvizație critică fără metodologie și fundament teoretic? Fără a avea pretenția că reușește să răspundă la aceste întrebări, dosarul de față se dorește a fi o reacție la aceste realități – politice, sociale, culturale, literare – în care polarizarea și segregarea par constantele prezentului în transformare.