Marcel PROUST

„Tocmai le ceruse în ajun părinților mei să mă trimită să cinez în seara aceea cu el: „Vino să-i ții tovărășie bătrânului tău prieten, îmi spusese el. Precum buchetul pe care un călător ni-l trimite dintr-o țară unde nu ne vom mai întoarce, fă-mă să respir din adâncurile adolescenței tale florile primăverilor pe care le-am străbătut și eu acum mulți ani. Vino cu ciuboțica-cucului, cu barba-popii, cu floarea-broaștei, vino cu floarea de sedum, preferata florei balzaciene, vino cu floarea din ziua învierii, cu floarea de părăluță și de călin din grădină, care încep să-și răspândească parfumul pe aleile mătușii tale, când nu s-au topit încă ultimii bulgări de zăpadă, după ploile repezi din preajma Paștelui. Vino cu gloriosul veșmânt de mătase al crinului vrednic de Solomon, și cu smalțul policrom al panselelor, dar vino mai ales cu briza răcoroasă ce poartă încă amintirea ultimelor înghețuri, și care va întredeschide, pentru cei doi fluturi ce așteaptă de azi-dimineață la poartă, primul trandafir de Ierusalim”. (p. 150)

„Ne-am oprit o clipă în fața barierei. Vremea florilor de liliac era pe sfârșite; unele își deschideau încă, în candelabre înalte și mov, sferele delicate, dar în multe părți ale frunzișului, unde se rostogoleau, doar cu o săptămână în urmă, clăbucii lor parfumați, se vestejea acum, micșorată și înnegrită, o spumă găunoasă, uscată și fără miros. Bunicul îi arătă tatei în ce privință locurile rămăseseră aceleași și în ce privință se schimbaseră de când se plimbase pe aici cu domnul Swann, în ziua morții nevestei lui, și se folosi de prilej spre a ne mai povesti o dată acea plimbare. În fața noastră, o alee mărginită de condurul-doamnei urca în plin soare către castel. La dreapta, dimpotrivă, parcul se întindea neted ca în palmă. Sub umbra copacilor uriași care îl mărgineau, clipocea întunecat un lac artificial făcut de părinții lui Swann; dar până și în creațiile sale cele mai factice omul lucrează asupra naturii; anumite locuri își pun totdeauna pecetea asupra a tot ceea ce le este în preajmă, arborându-și însemnele imemoriale în mijlocul unui parc așa cum ar fi făcut departe de orice intervenție omenească, într-o singurătate care le învăluie din nou, și pretutindeni, izbucnită din necesitățile așezării lor și suprapusă operei omenești. Astfel încât, la capătul aleii ce domina eleșteul artificial, se alcătuise pe două rânduri, împletită din flori de nu-mă-uita și din brebenoci, cununa naturală, delicată și albastră care încinge fruntea clarobscură a apelor, în timp ce gladiolele, aplecându-și săbiile cu o nepăsare regală, își întindeau florile violete și galbene ale sceptrului lor lacustru – asemenea unor zdrențuite flori de crin – peste smocuri de iarbă-roșie și de piciorul-cocoșului cu tulpina umedă. Plecarea domnișoarei Swann care – răpindu-mi șansa teribilă de a o vedea ivindu-se pe o alee, de a fi cunoscut și disprețuit de fetița privilegiată ce îl avea drept prieten pe Bergotte, împreună cu care vizita catedrale – mă făcea să mă uit la domeniul Tansonville cu indiferență, deși pentru prima oară îmi era îngăduit să-l privesc, părea, dimpotrivă, că adaugă acestei proprietăți, pentru bunicul și pentru tata, noi foloase și frumuseți, transformând ziua într-una nespus de prielnică unei plimbări în acel loc, așa cum se întâmplă când, în timpul unei excursii la munte, nu se zărește niciun nor pe cer; aș fi vrut ca socotelile lor să fie dejucate, ca domnișoara Swann și tatăl ei să apară ca printr-un miracol, atât de aproape de noi încât, neavând timp să-i ocolim, să fim siliți să facem cunoștință. De aceea când, dintr-o dată, am zărit în iarbă, ca pe un semn al posibilei ei prezențe, un coș uitat alături de o undiță al cărei flotor plutea pe apă, m-am grăbit să fac astfel încât tata și bunicul să nu privească într-acolo. De altminteri, Swann spunându-ne că greșește plecând de acasă, căci îl vizitau niște rude, undița putea să aparțină unuia dintre oaspeți. Pe alei nu se auzea nici cel mai mic zgomot de pași. Divizând înălțimea unui arbore incert, o pasăre nevăzută se străduia să scurteze ziua, explora, printr-o notă prelungită, singurătatea înconjurătoare, dar primea de la ea o replică atât de unanimă, o izbitură atât de încărcată de tăcere și de nemișcare, încât ai fi zis că oprise pentru totdeauna clipa a cărei trecere încercase să o grăbească. Lumina cădea atât de implacabil din cerul devenit imobil, încât ai fi vrut să te sustragi atenției ei, iar apa adormită, cufundată într-un somn mereu neliniștit de gâze, visând, neîndoielnic, vreun Maelstrom imaginar, îmi sporea tulburarea pe care mi-o stârnise vederea flotorului de plută, părând a-l târî în mare goană peste întinderile tăcute ale cerului răsfrânt; aproape vertical, el sta parcă gata să se scufunde, și tocmai mă întrebam dacă, fără să țin seama de dorința și de teama mea de a o cunoaște, nu cumva aveam datoria să o previn pe domnișoara Swann că peștele mușcă din momeală – când trebui să alerg la tata și la bunicul, care mă strigau, uimiți că nu-i urmam pe cărarea ce urcă spre ogoare. Zumzăia de mireasma tufelor de păducel. Alcătuiau ca o înșiruire de capele ce dispăreau sub risipa de flori înălțate ca tot atâtea altare; deasupra lor, soarele așeza pe pământ pătrate de lumină, ca și cum ar fi străbătut o fereastră: parfumul li se răspândea atât de onctuos, atât de delimitat în forma lui, de parcă aș fi fost în fața altarului Fecioarei, iar florile, la fel de încărcate de găteli, își ridicau leneș fiecare buchetul strălucitor de stamine, delicate și luminoase nervuri în stil flamboiant, precum acelea ce, la biserică, împodobeau rampa jubeului sau plumbul vitraliilor, și care își deschideau carnea albă de floare de frag. În comparație cu ele, cât de naive și de rustice vor părea tufele de trandafiri sălbateci care, peste câteva săptămâni, vor urca de asemenea în plin soare, pe același drum de țară, roșind în rochiile lor de mătase pe care doar o adiere de vânt le descheie! Însă zadarnic rămâneam în fața tufelor de păducel, respirând, purtând în fața gândirii mele, care nu știa ce trebuie să facă, pierzând, regăsind invizibila și nemișcata lor mireasmă, unindu-mă cu ritmul care le azvârlea ici-colo florile cu o veselie juvenilă și la intervale neașteptate, ca anumite intervale muzicale, ele îmi ofereau la nesfârșit același farmec, cu o dărnicie inepuizabilă, dar fără să mă lase să-l adâncesc mai mult, precum acele melodii pe care le cânți de o sută de ori în șir fără să cobori mai mult în taina lor.” (pp. 160-161)

Marcel Proust,
În căutarea timpului pierdut,
vol. I, Swann,
trad. Irina MAVRODIN,
București, Univers, 1987