Nicu GAVRILUŢĂ

Disoluția unor clasice orientări politice

În mod cert, în România contemporană vechile doctrine politice au intrat în disoluție sau au ales să se oculteze în așteptarea unor vremuri mai bune, populate cu autentici lideri politici și intelectuali publici care să le dea viață. Stânga politică din România nu mai este stângă, iar dreapta politică autohtonă nu mai este dreaptă. Clasicele distincții dintre ele s-au estompat până la dispariție. A rezultat un amestec histrionic doctrinar al guvernanților dornici de a se menține la putere cu orice preț. Ca la noi, la nimenea. Nu mai înțelegi nimic, în condițiile în care „stânga a privatizat industrii, dreapta a majorat salarii, mai ales în sectorul de stat, și pensii” (Mircea Maci). Stânga și dreapta s-au ciondănit cumplit în campaniile electorale pentru ca mai apoi să coabiteze pașnic și drăgăstos. Unii dintre politicienii noștri au migrat fără scrupule de la un partid la altul, așa cum le-a dictat interesul și instinctul de conservare. Prin urmare, nu au cum să fie sensibili și să prețuiască valorile stângii sau dreptei politice, din moment ce nu le cunosc. Înclin să cred că unii dintre ei nici nu ar fi capabili să le înțeleagă.

Ce a rezultat de aici? Faptul că opoziția politică clasică „stânga – dreapta” a fost înlocuită de o alta: „progresiști – conservatori”. Prin urmare, „discursul public de la noi nu se mai polarizează în funcție de departajarea clasică, stânga – dreapta, ci de una mult mai recentă: progresiști – conservatori”. Cele două vechi discursuri de limită – stânga și dreapta – fuzionează acum în ceea ce Mircea Maci numește a fi un discurs populist, adresat tuturor. El se materializează în „politici de supraviețuire” pe termen scurt, evident situate dincolo de clasica reprezentare maniheistă a politicii: stânga vs. dreapta.

Portretul robot al omului conservator 

O veche vorbă populară din folclorul academic ne spune că autorii clasici ne vin întotdeauna din viitor. La fel și doctrinele politice vechi, legitimate cultural și social. De pildă, conservatorismul revine în actualitate sub diferite ipostaze, unele neașteptate. Aș spune că portretul robot al conservatorului actual este unul relativ simplu de configurat: (neo)conservatorul mizează enorm pe stâlpii clasici ai identității naționale – limba maternă, religia în care s-a născut, patria mamă, familia și cultura țării sale; reactualizează străvechiul mit al „vârstei de aur”, visând la un viitor dominat de valorile clasice ale creștinismului și la o ordine socială întemeiată pe respectul față de valori și elite. Mulți dintre conservatorii actuali sunt eurosceptici și înclinați spre tolerarea tăcută a minorităților sexuale sau spre excluderea lor, atunci când vocile lor devin stridente ca manifestare ostentativă în spațiul public. Conservatorii nu agreează parteneriatul civil între persoane de același sex și vituperează căsătoriile dintre gay sau dintre lesbiene. Prețuiesc tradiția, uneori până la fetișizare. Susțin ordinea ierarhică a societății. Aceasta are întotdeauna un model divin, un arhetip sacru. Transpusă în timp și istorie, ordinea ierarhică este una calitativă, fiind bazată pe principiul meritocrației. Conservatorii clasici, luterani sau calvini, mizau enorm pe excelența umană sub toate chipurile ei și pe calitățile unice ale unui om. Succesul de orice fel – personal, social, economic, politic, profesional, religios, cultural –  era văzut ca un semn al elecțiunii divine.

Dintotdeauna, conservatorii s-au arătat a fi interesați și chiar captivați de valențele soteriologice ale mesajului creștin. Unii dintre ei l-au preluat și dus la o extremă susținând că „numai Dumnezeu ne mai poate salva!”. Un alt element specific al conservatorismului contemporan – surprins cu subtilitate de Mircea Maci – este amestecul spiritului analitic și cel al logicii experimentale, specifice științei clasice, cu datele clasice ale psihicului uman: emoțiile, voința, afectivitatea, intuiția etc. Rezultă o serie de formule, astăzi convenționale, de la care se așteptă foarte mult. Mircea Maci exemplifică fenomenul cu „inteligența emoțională” și „leadershipul”; „energiile subtile” și „vindecarea prin voință”; „tehnicile de autosugestie” și „manipulările psihologice”. Aș mai adăuga „afinitatea elementelor” și „teoria magică” din fizica cuantică; fascinanta temă a „lumilor multidimensionale” și corelațiile cu folclorul și spiritualitatea lumii contemporane.

Într-un anume fel, conservatorii se regăsesc, astăzi, în România, în ipostaza suveraniștilor. Sunt suveraniști și suveraniști. Unii mizează în continuare pe prestigiul și puterea statelor suverane ale lumii de a asigura cetățenilor liniște, pace, siguranță, prosperitate și necesara doză de optimism în normalitatea zilei de mâine. Nu văd nicio incompatibilitate între proiectul politico-administrativ, economic și cultural al UE și suveranitatea propriei țări. Dimpotrivă, suveranitatea națională devine în UE o prețioasă formă de investiție și o valoroasă monedă de schimb. Cedezi o parte din suveranitate și obții certitudinea unei vieți mai bune. Însă jocul diplomatic al suveranității este aspru și dur. „Dacă ești idiot, o pierzi; dacă ești inteligent, culegi dividende”. Marea artă, scrie Sever Voinescu, este aceea de a fi abil și înțelept în relațiile internaționale. Poți să ai și să păstrezi relațiile (foarte) bune cu UE și SUA, chiar dacă cele două puteri pot avea, la un moment dat, divergențe importante. Prin urmare, poți foarte bine să fii conservator, dar, vorba lui Sever Voinescu, un alt fel de conservator decât cel din spectrul politic românesc actual.

Figura progresistului actual

Cine sunt astăzi progresiștii? Un răspuns subtil ni-l oferă Mircea Maci în articolul deja citat: „progresistul contemporan se deosebește de revoluționarul clasic prin faptul că nu mai provine din proletariat, ci – dimpotrivă – din upper class-ul academic, politic, mediatic și al afacerilor”. Indiferent de ipostazele lui, progresismul s-a situat întotdeauna în antiteză cu conservatorismul. Un sinonim frecvent invocat al progresismului este neomarxismul. Cu alte cuvinte, progresismul actual ar fi ideologia care aduce la zi marxismul clasic. Una dintre sursele arhetipale ale progresismului (recunoscută public sau camuflată difuz) este Manifestul Partidului Comunist Român. Horia Roman Patapievici amintește de prestigioase edituri academice americane care republică textele părinților fondatori ai socialismului și comunismului, însă fără spirit critic și necesară obiectivitate. În prefețele noilor ediții din „Biblia” progresismului nu se suflă o vorbuliță despre milioanele de victime ale comunismului. Diabolica ideologie este mereu reciclată și mediatizată insistent prin faimoasa zicere populară: „mașinăria comunismului este bună. Singura problemă este aceea că a fost condusă prost” (Matei Vișniec).

Progresiștii actuali mizează mult pe prezența și intervenția statului în economie și viață socială. Sunt sensibili la noile ideologii privind salvarea Pământului de pericolul schimbărilor climatice, fără să devină adepți ai viețuirii New Age în ecosatele spirituale și închinători la noile „epifanii” ale Magnei Mother. Progresiștii sunt susținătorii generoaselor politici sociale de imigrație de peste tot în lume. Tot ei sunt și harnicii deconstructori ai imaginii arhetipale a ceea ce noi numim astăzi „familie tradițională”. Sunt activiști sociali care mediatizează intens valorile seculare, uitând de originile lor religioase. Aceste valori sunt invocate în ipostaza juridică a drepturilor omului, atunci când se pune problema condamnării juridice internaționale a comunismului. În spiritul interesului comun, progresiștii defilează cu valori cunoscute și respectate: libertate civică, demnitate, toleranță, egalitate de șanse, nondiscriminare. Tot ei promovează foarte insistent drepturile minorităților sexuale. Se raportează diferit la alteritatea rasială, etnică, sexuală și religioasă promovând, de regulă, o toleranță deplină și o asimilare fără rest. Pledoaria lor pentru diversitate, sub toate chipurile ei, este una sinceră și profund autentică.

Marginalizând tradiția, uneori până la dispreț, progresiștii militează pentru deconstrucția ordinii ierarhice a lumii. Nu-i înțeleg și nu-i acceptă temeiurile sacre, propunând în schimb o politică publică a incluziunii sociale ce ignoră valorile meritocrației. Pentru progresiști, egalitarismul marxist este un veritabil deziderat.

Diferențe și asemănări între conservatori de progresiști

Astăzi, în viața reală, nu întâlnim un ideal-tip weberian al conservatorului sau progresistului. Conținuturile se amestecă, însă întotdeauna domină ideile și fantasmele unui anume model. „În practică, se pot întâlni politicieni sau simpli cetățeni care sunt sceptici față de ambițiile de mediu ale Uniunii Europene, dar susțin, de exemplu, o politică a imigrației lejeră. Sau sunt cetățeni care doresc plafonarea pe scară largă a prețurilor mărfurilor, dar, în același timp, sunt adepții naționalismului economic. Adică împrumută câte ceva din ambele curente ideologice”, punctează Constantin Rudnițchi.

Iată câteva diferențe majore pe care eu le sesizez ca fiind prezente între cele două ideologii. Conservatorii continuă și astăzi să fie convinși de faptul că spiritul limbii naționale este constitutiv mentalului social al oamenilor care vorbesc nativ acea limbă. El funcționează asemenea unei „structuri care structurează”. Este un fel de „dat prealabil”, o „structură apriorică” de tip kantian. În acest sens, conservatorii susțin că limba română este limba în care visăm, acel spațiu intim al geografiei sacre. Pentru un progresist, limba națională este doar un simplu mijloc de comunicare cu valoare limitată (nefiind una universală). Reprezentarea progresistului asupra limbii este golită de orice conținut metafizic.

Apoi, conservatorii mizează pe ideea lui Mircea Eliade privind faptul că religia este un element consubstanțial condiției umane. Homo religiosus (supra)viețuiește în fiecare dintre noi. Dimpotrivă, progresiștii exilează trăirea religioasă într-un registru al intimității personale. Pentru ei, religia este cel mult o „afacere privată”. Atunci când își exhibă public crucea, de exemplu, liderii progresiști o fac în scop (exclusiv) electoral.

Pentru conservatori, înțelesul profund al familiei este unul religios. În creștinism, de exemplu, familia se întemeiază pe taina cununiei. Arhetipurile sacre ale mirelui sunt Adam și Iisus, iar cele ale miresei sunt Eva și Biserica. Pentru progresiști, familia creștină este doar un model de familie. Familia creștină este doar un model posibil, alături de alte tipuri de familie care îi includ (uneori) pe gay și pe lesbiene.

Unii dintre conservatori, în special dintre protestanții americani contemporani, venerează munca. Rezultatele ei au prestigiul unor epifanii, în sensul că pot fi interpretate ca semne ale alegerii divine și ale mântuirii noastre. Pentru progresiști, munca, deseori istovitoare, este calea onorabilă de a progresa personal și social pentru o mai bună calitate a vieții.

Aceiași conservatori interpretează națiunea ca un dat ontologic, o realitate ființială, autentică, naturală. Mai mult decât atât, ei cred că asumarea profundă a spiritului național face posibilă o deschidere generoasă și creatoare față de provocările actuale ale alterității rasiale, religioase, etnice sau sexuale. Progresiștii, în schimb, expediază ideea de națiune și de stat național undeva în registrul unei istorii trecute și neonorabile. Când vorbesc și scriu despre națiune și stat național, ei selectează doar acele episoade triste ale istoriei în care ideea de națiune a fost manipulată, provocându-se conflicte și războaie.

Cu toate acestea, eu cred că există și reale puncte de joncțiune între conservatori și progresiști. Ele pot deveni sursele unei viitoare deschideri și colaborări. O parte dintre aceste asemănări se referă la nevoia de a învăța și respecta limba națională; la religie, văzută de ambele tabere ca fiind cel puțin ca o sursă de valori comunitare care ne feresc societățile de conflicte și războaie; la familia nucleară ca fiind cea mai răspândită și singura în măsură să asigure procrearea și continuitatea speciei umane; la muncă, înțeleasă ca o „corvoadă necesară”, și la faptul că societatea occidentală actuală este rezultatul creativității istorice a mai multor națiuni.

În fața provocărilor lumii de azi, a rămâne încremenit în limitele dihotomiei conservatorism/ progresism nu ne ajută prea mult. De ce? Pentru că sunt forme de gândire maniheistă, întemeiate pe principiul ori/ori. În realitate, punctele de joncțiune sunt esențiale. Este timpul să insistăm pe ceea ce avem cu toții în comun, conservatori sau progresiști. Doar așa ne vom putea asuma profund și eficient lecția „noului umanism”, unul anunțat pentru un viitor anume chiar de celebrul istoric român al religiilor.

Bibliografie:

Mircea Maci, Progresiști și conservatori, https://www.contributors.ro/progresisti-si-conservatori/ (accesat în 13 ianuarie 2025);
Sever Voinescu, „Și eu sunt suveranist, dar nu ca ei” în revista Dilema, anul II, nr. 44, 9-15 ianuarie 2025, p. 4;
Constantin Rudnițchi, „Progresism vs. conservatorism, încă o provocare a anului 2023” în revista Dilema Veche, nr. 997 din 29 decembrie 2022 – 11 ianuarie 2023.