„Activitatea mea de profesor-cercetător capătă sens, pentru că se înscrie într-un context istoric relativ lung care începe cu Émile Picot.”

Cristina HERMEZIU

Interviu cu Cécile Folschweiller, editoarea volumului Émile Picot, Corespondența de la București, 1866–1867

În urma unei investigații fascinante, Cécile Folschweiller, conferențiar universitar de limbă, literatură și civilizație română la INALCO, a descoperit în Franța o colecție de scrisori inedite trimise de la București de Émile Picot, primul secretar particular de limbă franceză al principelui Carol I în 1866, și viitor savant, fondator al studiilor românești în Franța, în 1875. Astfel, sub îngrijirea cercetătoarei, volumul Émile Picot, secrétaire du prince de Roumanie. Correspondance de Bucarest 1866-1867, a apărut într-o ediție critică în 2020 la Presses de l’Inalco și apoi în traducere românească în 2022^[1].

În acest interviu, Cécile Folschweiller rememorează aventura descoperirii scrisorilor, descifrând în același timp personalitatea lui Émile Picot, rolul său ca secretar și modul în care experiența de tânăr diplomat francez în țările române va alimenta o lungă carieră de profesor și de erudit întemeietor al învățământului românesc în Franța.

[1] Émile Picot, Corespondența de la București, 1866-1867, ediție îngrijită de Cécile Folschweiller, traducere de Lia Decei, București, Humanitas, 2022.

„Nu putem decât să fim uimiți, astăzi, de maturitatea pe care o dovedesc cuvintele acestui tânăr de 22 de ani!”

Cristina Hermeziu: Volumul de corespondență pe care l-ați editat „recuperează” personalitatea lui Émile Picot, destul de puțin cunoscut unui public larg, mai întâi ca romanist și profesor de studii românești, între 1875 și 1909 la Școala de limbi orientale vii din Paris, dar și ca diplomat în Imperiul Austro-Ungar, între 1866 și 1872. Care au fost împrejurările în care a devenit diplomat în acea perioadă?

Cécile Folschweiller: A fost o convergență a unor circumstanțe personale și a unor evenimente istorice și geopolitice europene. În februarie 1866, în Principatele Române, o coaliție l-a răsturnat pe prințul Al.I. Cuza. Întrucât tronul era vacant, trebuia găsit un succesor, iar românii s-au orientat către soluția unui prinț străin, pe care l-au căutat între familiile domnitoare ale Europei Occidentale. O condiție prealabilă pentru aceasta era acordul, dacă nu al tuturor marilor puteri ale vremii – imposibil! – cel puțin al unora care puteau ajunge la o înțelegere, în special Franța și Prusia, care aveau interese în regiune. Tânărul prinț Carol de Hohenzollern îndeplinea condițiile necesare: ar fi de acord cu misiunea (care necesita, printre altele, guvernarea unei țări încă vasală otomanilor), avea origini și franceze și germane, iar Bismarck și William al Prusiei, precum și Napoleon al III-lea și-au dat acordul. Cheia acestei delicate întreprinderi a fost o femeie, discretă, dar puternică, Hortense Cornu, atât fina, cât și consiliera lui Napoleon al III-lea, care cunoștea foarte bine și familia Hohenzollern. Prin intermediul cercului de savanți pe care îl aduna în salonul ei, l-a cunoscut și pe cumnatul lui Émile Picot, Ernest Desjardins, arheolog și geograf. Când tânărul prinț Carol, odată urcat pe tronul României, a avut nevoie de un secretar francez pentru a-i redacta corespondența diplomatică, care la acea vreme se desfășura în limba franceză, a fost firesc să se adreseze Hortensei Cornu pentru acest post. Émile Picot avea atunci 22 de ani, tocmai își terminase studiile de drept după studii strălucite: era un tânăr care putea îndeplini acest rol, pregătindu-se în același timp pentru o potențială viitoare carieră diplomatică.

Prezența sa în România nu se rezumă la misiunea de la București, unde a fost secretar al principelui…

De fapt, după această primă misiune românească care a durat un pic mai mult de un an, Picot, din nou grație ajutorului Hortensei Cornu, a ocupat din 1869 până în 1872 funcția de viceconsul la Timișoara, numită pe atunci Temesvár deoarece se afla în Imperiul Austro-Ungar. Însă, deși pare să-și fi îndeplinit sarcina foarte conștiincios în ambele cazuri, și chiar cu o anumită pasiune, gustul său pentru limbi și istorie, pentru o muncă mai intelectuală și mai puțin politică, se dezvăluie în perioada acestor două misiuni, în timpul cărora învață limba română, studiază dialectele și populațiile Imperiului Austro-Ungar și acumulează tot mai multe informații și cunoștințe.

Ce aflăm despre epoca respectivă din această corespondență privată?

Epoca și domnia Prințului Carol sunt bine cunoscute atât istoricilor români, cât și celor francezi. În 1866-1867, Picot s-a trezit în mijlocul frământărilor unui început haotic de domnie, cu eforturi accelerate de modernizare a Principatelor Unite Române, deja întreprinse de Prințul Cuza, dar și cu un episod critic al „Chestiunii Orientale”, cu interese turcești, rusești și occidentale diferite la Gurile Dunării. Din ce în ce mai mult, interesele franceze și germane s-au ciocnit și ele în regiune, iar naționalitatea Principelui Carol și poziția lui Picot au făcut colaborarea lor din ce în ce mai dificilă pe măsură ce situația se deteriora. Ceea ce oferă corespondența lui Picot este o perspectivă din interior, din cercul apropiat al Prințului. Cum e vorba de o relatare epistolară privată – scrisorile sale sunt adresate în primul rând familiei sale și câtorva prieteni sau cunoștințe – acest lucru garantează o anumită libertate de exprimare. Nu în ultimul rând, vorbim de mărturia unui tânăr complet novice în diplomație, care descoperă România și Europa de Sud-Est pentru prima dată. Scrisorile sale posedă prospețimea inerentă unei astfel de experiențe. Sunt, de asemenea, scrisorile unui tânăr care încă învață cum să se descurce, conștient că trăiește o experiență cu adevărat unică și căruia îi place, evident, să o povestească și chiar să o analizeze. Nu putem să nu fim impresionați astăzi de maturitatea pe care o dovedesc cuvintele acestui tânăr de 22 de ani!

Chronique de Moldavie. Colecția BULAC

„Și, dacă cineva era «spionat» în această afacere, aceștia erau mai degrabă prusacii decât românii.”

Ce rol îndeplinea secretarul prințului? A fost un spion, cum s-a afirmat prin presa de acum 100 de ani?

CREATOR: gd-jpeg v1.0 (using IJG JPEG v62), quality = 75

Teoria spionajului, într-adevăr dezvoltată și preluată chiar și în presa românească recentă (vezi articolele publicate în Jurnalul național în 2011 și 2013, care în realitate doar traduc fragmente din scrisori publicate încă din 1926 în Franța și repetă unele remarci din acea vreme, fără o examinare critică), se explică prin contextul geopolitic tensionat al vremii. Picot se afla, fără îndoială, în poziția de agent de influență pe lângă Prințul Carol. Secretarul german al Prințului Carol, Friedländer, a jucat evident același rol, iar acesta a fost desigur un motiv semnificativ pentru trimiterea lui Picot pentru a contrabalansa influența prusacă în România în cadrul cabinetului princiar, o influență atât de temută de Hortense Cornu și Napoleon al III-lea. Teoria lui Picot ca „spion” pe lângă Prințul Carol a servit unui scop clar: să alimenteze și să dramatizeze narațiunea interferenței franceze în afacerile românești. Această interferență este greu de contestat având în vedere că, în geopolitica vremii, Marile Puteri reglementau întreaga sau o parte din viața politică a unor țări mici supuse intereselor lor divergente. În acest caz, Napoleon al III-lea și diplomații săi au văzut în acest popor latin și dunărean un sprijin pentru interesele franceze din regiune, și este clar că misiunea lui Picot se încadrează în acest context. Dar mult mai mult decât spionaj era vorba de protejarea și promovarea intereselor franceze în Principatele Unite Române. Și, dacă cineva era „spionat” în această afacere, aceștia erau mai degrabă prusacii decât românii.

De ce cariera sa de diplomat a fost atât de scurtă, fie la București, fie la Timișoara?

Cariera sa diplomatică a fost scurtă probabil pentru că nu era adevărata sa vocație. Poate că Picot ar fi continuat în acest domeniu dacă s-ar fi găsit în circumstanțe mai liniștite, permițându-i să împace diplomația cu aspirațiile sale științifice, filologice și istorice, așa cum a făcut la Timișoara, de unde a adus înapoi o documentație vastă care i-a permis să publice o carte și mai multe articole despre diversele populații și dialecte ale Banatului. Însă contextul românesc din 1866-1867, apoi conflictele europene din anii următori (Picot a fost implicat indirect în războiul franco-prusac prin misiuni în Europa Centrală), necesitau mai mult decât un gust și un interes pentru politică (pe care Picot le poseda, fără îndoială); ele cereau calități diferite de cele ale intelectualului: pasiune, dar și prudență, spirit de negociere și poate de disimulare, gust pentru intrigile cabinetului… În același timp, Picot a căutat să învețe limba română, să cunoască oameni obișnuiți, să viziteze situri arheologice, să dezgroape manuscrise vechi… O scurtă carieră diplomatică, așadar, dar o lungă carieră de savant și, mai presus de toate, o operă durabilă, atât prin scrierile sale, cât și prin activitatea de profesor, care a avut consecințe de durată.

În ce măsură această perioadă i-a prefigurat cariera ulterioară de profesor și de savant?

Când Picot a fost înlăturat de prinț în toamna anului 1867, pentru că își depășise în mod evident și imprudent atribuțiile de secretar, Hortense Cornu, care îi cunoștea bine temperamentul, l-a sfătuit să profite de situație pentru a-și finaliza cercetările asupra Principatelor Române, care aveau să i se dovedească utile mai târziu. Într-adevăr, în timpul celor două șederi, a acumulat o documentație considerabilă și și-a creat numeroase relații în țară. Toate acestea aveau să-i alimenteze activitatea academică de-a lungul carierei sale pariziene. De altfel, se pare că nici n-a mai făcut apoi prea multe călătorii în România.

Scrisoarea lui Émile Picot din 5/17 octombrie 1866, din Bucureşti (arhiva familiei)

„Ediția lui Picot a rămas pentru foarte mult timp o lucrare de referință inclusiv în România”

Îi datorăm lui Picot prima traducere în franceză a unei lucrări aproape mitice pentru cultura medievală românească: Letopisețul Țării Moldovei de Grigore Ureche. Ce anume o face să fie considerată o ediție absolut remarcabilă?

Într-adevăr, este remarcabilă și reprezintă o sinteză fină a intereselor sale pentru limba română, pentru textele vechi, pentru filologie, bibliografie și istorie medievală. Să ne aducem aminte că Letopisețul, scris în 1640 și care relatează istoria țărilor moldovenești din 1359 până în 1593 (avea să fie continuată de doi dintre succesorii lui Ureche), marchează chiar începuturile istoriografiei românești. Grigore Ureche prezintă principalele evenimente folosind sursele disponibile la acea vreme și afirmă în mod notabil că moldovenii și valahii vorbeau aceeași limbă, derivată din latină. Ediția lui Picot este remarcabilă în mai multe privințe; este chiar o capodoperă editorială pentru vremea sa. În primul rând, este probabil prima traducere a textului într-o limbă străină, încă din 1878. Volumul, care aparține seriei de publicații a Școlii de limbi orientale vii din Paris este bilingv, iar textul românesc este tipărit cu caractere chirilice pentru a rămâne fidel față de textul original, chiar cu riscul de a-i nemulțumi pe români (în special pe Nicolae Iorga) care abia adoptaseră oficial alfabetul latin în 1866.

Este, de asemenea, un monument de erudiție, cuprinzând note ample, tabele genealogice, un glosar și o bibliografie care arată caracterul riguros al abordării științifice a autorului. Picot a urmărit, de asemenea, să coroboreze textul cu documente mai recente pentru a pune bazele unei cronologii fiabile a istoriei medievale moldovenești. Să nu uităm, însă, că lucra în condițiile vremii, când colectarea surselor era extrem de dificilă. Cu toate acestea, ediția lui Picot a rămas pentru foarte mult timp o lucrare de referință inclusiv în România: pentru istoricii români a fost „o mană cerească”, după cum a scris Nicolae Iorga în necrologul despre Picot din 1918.

Scrisoarea lui Émile Picot din 5/17 octombrie 1866, din Bucureşti (arhiva familiei)

Revenind la volumul de Corespondență, cum ați descoperit aceste scrisori inedite?

E o poveste lungă, cu câteva episoade amuzante. În primul rând, trebuie să spun că, în calitate de profesor de limba română la INALCO, personajul m-a intrigat: este fondatorul studiilor românești la Școala de limbi orientale vii (École des langues orientales vivantes) în 1875 (deci ilustrul nostru predecesor pentru colegii mei și pentru mine), primul curs în Franța și poate și din Europa. Dar, în afară de propriile publicații prezente la BULAC (Biblioteca Universitară de Limbi și Civilizații, asociată cu INALCO și care a moștenit fondurile fostei biblioteci INALCO) și la BnF (Biblioteca Națională a Franței) și de câteva articole necrologice legate adesea de activitatea sa de la Académie des Inscriptions et Belles-lettres, nu am găsit prea multe informații despre el. Profitând de o cerere de articole pe tema „mediatorilor și locurilor de mediere în Europa Centrală” – adică a persoanelor și instituțiilor care au servit ca intermediari în circulația cunoștințelor între Europa Centrală și Franța – am ales să fac niște cercetări despre Picot, care a fost un exemplu excelent. O parte din corespondența sa privată, scrisă de la București în 1866-1867, fusese publicată de unul dintre foștii săi studenți, Nicolae Georgescu-Tistu, în 1926, dar într-un număr de revistă devenit practic imposibil de găsit și care oferea foarte puține informații despre contextul și desfășurarea acestei prime misiuni românești. În timp ce făceam cercetări bibliografice online, am dat peste un titlu care m-a interesat direct: Émile Picot, correspondance de Roumanie (1866-67). Făcusem deja suficiente cercetări pentru a ști că nu fusese publicat nimic sub acest titlu. În acest caz, era vorba de o colecție dactilografiată de documente, de vânzare pe site-ul francez de anunțuri Leboncoin! L-am contactat telefonic pe vânzător – un anticar, dar din păcate el vânduse deja broșura care provenea probabil din lucrurile dintr-o casă pusă în vânzare în urma unui deces. Din fericire, păstrase numele cumpărătorului, ale cărui informații de contact le-am găsit online – o a doua coincidență fericită – deoarece avea o mică afacere. Un al treilea noroc: acest cumpărător, un pasionat de istorie românească, mi-a răspuns. Locuia în suburbiile pariziene și mi-a împrumutat cu mare amabilitate documentul. Era o corespondență privată dactilografiată de o strănepoată a lui Émile Picot, adresată familiei, așa cum se arată într-o scurtă prefață. Mi-am dat seama repede că aceste scrisori erau de mare interes și completau corpusul adunat de Georgescu-Tistu în 1926, care se concentra în principal asupra primăverii anului 1867. Corespondența nepublicată dezvăluia circumstanțele precise ale începerii misiunii, evoca lunga călătorie prin Europa, stabilirea la București și începuturile colaborării cu Prințul Carol, călătoria la Istanbul pentru învestitura Prințului, dar și modul în care lucrurile se deterioraseră ulterior, începând cu vara anului 1867, și motivele demisiei lui Picot din decembrie 1867.

Mi-a venit repede ideea de a combina cele două corespondențe pentru a reconstrui coerența acestui episod. Tot ce-mi rămăsese să fac era să o găsesc pe această descendentă, cea care semna cu numele de Catherine Picot și care se ocupase de dactilografiere. Așadar, în mod pragmatic, am trimis scrisori către cât mai mulți „Picot” (un nume foarte curent, și sunt câteva sute în anuar), explicând ce căutam, anexând o copie a prefeței și începând cu cei din Paris și Normandia, deoarece familia provenea din aceste două regiuni. Până într-o zi când am primit un e-mail de la un anume Gérard Picot care mă anunța că era vărul descendentei care dactilografiase scrisorile! Am luat legătura cu ea și am colaborat extrem de bine: mi-a pus la dispoziție originalele și mi-a permis să întâlnesc și alți descendenți, dintre care unul avea și câteva scrisori noi.

Care vi se pare scrisoarea cea mai emoționantă?

E greu de spus… Toate, în ansamblul lor conturează un sens și sunt semnificative pentru evoluția acestui tânăr francez plonjat brusc în mijlocul intrigilor politice românești de la periferia Europei, descoperind o lume și împărtășind-o cu noi în propriile sale cuvinte, în scrisori destinate să nu fie niciodată publicate. Trecem de la preocupările legate de garderobă, de mănuși și pălării la considerații geopolitice, de la mesele la Prințul Carol la teatrele bucureștene, de la mașinațiunile companiei franceze Godillot la meschinăriile mărunte ale lui Friedländer (evocate în pasaje codificate), de la recepția de la palatul sultanului din Istanbul la chestiunea evreiască, de la admirația lui Picot pentru dulcețurile românești la disperarea sa de a nu putea să învețe limba locală, deoarece toți cei de la palat vorbeau franceza și germana, de la călătoria dus-întors prin Europa la întrevederea finală, cea în care Prințul Carol îl concediază. Pe scurt, o experiență de viață în inima marii istorii, bogată în informații pentru orice istoric și emoționantă prin naturalețea cu care este relatată.

„Personajul, extrem de modest, merita această atenție.”

Ce v-a motivat să mergeți până la capătul acestei anchete pasionante, dar deloc ușoare?

Plăcerea de a urmări un fir pe care îl simți că duce undeva și de a reconstrui un puzzle din fragmente împrăștiate. Aceasta este, în general, satisfacția cercetării, dar în acest caz particular, ea a fost amplificată de plăcerea de a întâlni o familie dornică la fel ca mine să afle mai multe. Apoi a urmat munca de recitire, clasificare, corectare și mai ales dezvoltare a aparatului critic folosind alte arhive și surse bibliografice – mai tipică pentru un cercetător, dar care mi-a permis să surprind, într-un mod foarte apropiat și emoționant, începutul domniei Prințului Carol. Cât despre Émile Picot, misiunea sa diplomatică nu este de o importanță istorică fundamentală, desigur, dar a fost slab documentată, așa că este întotdeauna o mare satisfacție să fi umplut un gol, oricât de mic. Iar personajul, extrem de modest, merita această atenție. Mi-am continuat apoi cercetarea cu un alt proiect axat pe a doua carieră a lui Picot și pe instituția în care a desfășurat-o: cariera sa de profesor de limba română la Școala de Limbi Orientale. Datorită arhivelor INALCO și BnF, am putut identifica cine au fost studenții din acea vreme și disciplinele predate^[1]. Personal, pot spune că activitatea mea de profesor-cercetător capătă sens, pentru că se înscrie într-un context istoric relativ lung care începe cu Émile Picot.

[1] Vezi, în cadrul acestui dosar, articolul „150 de ani de studii românești la Limbile Orientale”.