Sorina RÎNDAŞU
Carmen Veronica Steiciuc (1968-2021) a fost poetă, prozatoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România, președintă a Societății Scriitorilor Bucovineni și directoare a Teatrului Municipal Matei Vișniec din Suceava. A organizat numeroase evenimente, festivaluri naționale și internaționale de literatură și teatru. A publicat mai multe volume, dintre care amintim Culoarea neprevăzută a orei (Centrul de Studii Românești, Iași, 1995), Vitrina cu dimineți circulare/ La vitrine aux matins circulaires (ediție bilingvă româno-franceză, traducere de Florina Liliana Mihalovici, editura Paralela 45, Pitești, 2010), Incertitudini în formă de aripă (Editura TipoMoldova, Iași, 2011), Iahtul cu prieteni imaginari (editura Tracus Arte, București, 2019).
Există un fel superficial în care ne raportăm la oamenii pe care îi întâlnim la un moment dat, și asta pentru că avem, cine știe de ce, convingerea că ei vor rămâne acolo, ca o prezență constantă în viața noastră. Atunci când dispar, dispar odată cu toate aceste convingeri.
Pe Carmen Veronica Steiciuc am cunoscut-o când eram în clasa a opta și nu știam nimic. Nici despre ce se întâmplă cu mine, nici despre ce se întâmplă în jurul meu. Începusem (iar) să scriu de câteva luni, ajunsesem, într-un fel, să citesc câteva cărți. Cu toate astea, prezentul literar de atunci era la o distanță de ani lumină de mine. Știam că există autori vii, cred că puteam să și numesc vreo cinci, dar aici se opreau cunoștințele mele. Deși m-am asigurat că profesoara mea de limba română de atunci știe că mai scriu din când în când câte ceva, profesoara mea de muzică a fost cea care m-a anunțat că există un concurs de poezie în Suceava care urmează să aibă loc, și m-a pus la curent cu toate detaliile. Cu greu, neavând încă parte de privilegiile tehnologiei moderne, am pus cap la cap un document word cu tot ce scrisesem până atunci și l-am trimis, lucru care-mi și ieșise din minte până într-o după-amiază, când primesc un telefon. O conversație din care-mi aduc aminte perfect vocea blândă a doamnei care mă sunase să-mi spună că am luat un premiu la concursul respectiv, unde și când trebuie să mă prezint mai departe.
Cum aveam să aflu o săptămână mai târziu, la respectiva festivitate de premiere, doamna cu care vorbisem era poetă, scria cel mai des despre îngeri și se numea Carmen. M-am lovit mereu de același impediment și cred c-o fac și acum. Încerc să compensez lipsa unei prezențe feminine din copilăria mea printr-o prietenie cu o femeie. Așa a fost cu Carmen. Nu devenise imediat numai persoana care-mi punea cărți în brațe și primul om care îmi citea poeziile, ci și sfătuitorul meu de încredere. Aflase totul despre mine într-un timp destul de scurt. Îmi sugera să citesc poeți români contemporani cu care credea că aș fi rezonat, și întotdeauna avea dreptate. Așa am citit pentru prima dată Angela Marinescu, Elena Vlădăreanu, Dan Coman, Claudiu Komartin sau Octavian Soviany. Îmi împrumuta cărți, iar eu îi spuneam dacă și de ce mi-au plăcut, asta era înțelegerea.
Odată ce devenisem liceancă, ne întâlneam mai des. Carmen era directoarea Teatrului municipal „Matei Vișniec” din Suceava, iar eu treceam de două ori pe zi pe lângă mașina ei, parcată în fața clădirii, ca să ajung la liceu. Au existat, dacă nu mă înșel, patru concursuri anuale pe care le organiza în Suceava și, de fiecare dată când mergeam la câte unul, îmi doream să dureze zile în șir, să nu mă mai întorc acasă. De fiecare dată insista să mă ducă cu mașina și de fiecare dată acceptam, pentru că știam că urmează douăzeci sau patruzeci de minute în care îmi vorbește despre singurul lucru care mă interesează: literatura.
Sigur, atmosfera acestor evenimente s-a schimbat rapid. Am cunoscut oameni pe care îi citisem pe nerăsuflate cu doi-trei ani în urmă, dar cu care, acum, așa cum spunea și Anastasia Gavrilovici într-un text despre Carmen, abia așteptam să beau o bere. Simțeam că, în sfârșit, se conturează în jurul meu o lume din care chiar îmi plăcea să fac parte. Iar nopțile acestor concursuri/festivaluri erau mereu la fel, dar, în același timp, cele mai interesante. Mereu se strângea o mână de oameni undeva, la o masă, și stăteau de vorbă până la trei sau patru dimineața, și stăteam și noi cu ei, și vorbeam și noi cu ei, și înțelegeam și noi universul lor din care parcă începeam și noi să facem parte. Carmen era cea care ne aștepta, de obicei dimineața, la opt fix. Deși știa că am ajuns cu toții acasă mult după patru dimineața, se asigura că ne dă trezirea tuturor, să ne putem continua programul.
La momentul debutului meu, toată lumea știuse că a fost o idee proastă, mai puțin eu. Eu eram fericită, făcusem ceva concret, ceva ce puteam numi al meu, ceva ce, credeam eu atunci, era un fel de permis de intrare în lumea în care îmi doream atât de tare să intru. Cu toate că ceilalți aveau o părere destul de proastă în legătură cu ceea ce se concretizase în a fi primul meu volum de poezie, tot ce auzeam din jur erau felicitări. Singura persoană care nu numai că s-a arătat dezamăgită, dar n-a mai vorbit cu mine timp de aproape doi ani, a fost Carmen.
Ne-am întâlnit ceva mai târziu, la o seară de poezie organizată la Suceava de domnul profesor Gheorghe Cîrstian, unde Carmen era invitată să citească alături de Luca Ștefan Ouatu. Am schimbat câteva cuvinte, am făcut o fotografie. N-am mai văzut-o niciodată. A urmat perioada Covid-ului, știam și eu, ca toată lumea, cât de bolnavă e Carmen și eram sigură de cât de tare îi dăunează ceea ce se întâmpla la Suceava, în, ceea ce era atunci, marele focar de boală. I-am scris de câteva ori, mi-a spus că se ferește atât cât poate, nu mai iese din casă. În vara anului 2021 mi-a scris ea, m-a întrebat dacă sunt fericită. I-am spus că da. În toamnă i-am scris la mulți ani. În noiembrie, Carmen a murit.
E cumplit să te afli în situația în care știi cât de multe a făcut cineva pentru tine, dar nu-i poți spune asta niciodată. Așa cum spuneam, de cele mai multe ori credem că avem suficient timp la dispoziție să fim lângă oameni, să-i ascultăm, să le vorbim, să le mulțumim. N-a fost așa în cazul meu, cum, sunt convinsă, n-a fost nici pentru alții. Carmen Veronica Steiciuc a avut foarte multe calități, calități de care știm cu toții, cei care am cunoscut-o. Dincolo de toate acestea, a fost cel mai bun om care mi-a ieșit vreodată în cale și singurul care m-a făcut să înțeleg literatura în modul în care o fac și astăzi. Literatura e supraviețuire. Literatura e luptă împotriva morții. Literatura e singura cale de a birui moartea. Carmen știe. A făcut-o.
parcă spuneai că frumusețea
trebuie împărțită în doi
ce faci acolo în spatele cuvintelor?
de ce te ascunzi?
parcă spuneai că frumusețea trebuie împărțită
în doi
și uite câtă lumină se naște în acest moment
în miezul fosforescent al literelor
ce faci acolo în spatele literelor?
de ce te ascunzi?
parcă spuneai că frumusețea trebuie împărțită
în doi
și uite câtă liniște se naște în acest moment
în miezul fosforescent al aerului
ce faci acolo în spatele aerului?
de ce te ascunzi?
parcă spuneai că frumusețea trebuie împărțită
în doi
și uite câtă emoție se naște în acest moment
în miezul fosforescent al cuvintelor