Laura LUPU

Tatev Chakhian este o poetă, traducătoare și artist vizual armeană stabilită în Polonia, născută în 1992 în Erevan. A urmat facultatea de antropologie culturală la Universitatea de Stat din Erevan, iar ulterior a obținut diploma în Relații Internaționale și Studii privind Granițele de la Universitatea „Adam Mickiewicz” în Polonia.

După câteva proiecte poetice în colaborare, a debutat în 2016 în volum, cu անանձնա(գրա)յին/ neIDentic (Erevan). În 2018, antologia în limba polonă Dowód (nie)osobisty (Gdańsk, IKM) a fost nominalizată pentru Premiul Poetul European al Libertății. Cel mai recent volum al său, Punct de migrațiune (Erevan, Actual Art, 2024) explorează experiența migrării, scormonind temele exilului, ale memoriei și reconstrucția dentității.

Poezia sa a fost tradusă în peste 20 de limbi și publicată în antologii și reviste literare pe tot cuprinsul mapamondului. A primit câteva premii literare, inclusiv Premiul pentru Literatură Sahak Partev și Premiul Anual pentru Poezie 2022 în Armenia.

Ca traducător și editor, Tatev Chakhian contribuie la promovarea poeziei poloneze și iraniene în Armenia, este coeditor al revistei literare Actual Art și este membră a PEN Armenia.

În plus, face box – în cazul în care poezia nu lovește unde trebuie!

 

Poemele din acest grupaj au fost traduse de Laura LUPU.

DO YOU SPEAK ENGLISH?

Rămâi tăcută în toate limbile pe care le cunoști

și prefă-te că nu ești aici.

Fii ca Mahomed –

văzută, dar de nerecunoscut,

lasă-i să-ți străbată carnea ca forfota

bazarurilor orientale,

devino toate femeile deodată, purtând o burqa,

iar de-ți vor simți suflarea, lasă-i să creadă

că e doar vântul.

Ceea ce, în metropole, se numește „densitate”,

este absența ta –

de la poala în care se cuibărește pisica

la pagina împăturită și strecurată sub o ușă,

ușa lăsată întredeschisă – ca un gest de rezistență

ce te constrânge să numești lucrurile ce erau pe dinăuntru, pe dinafară,

un troc între o ușă pecetluită și o eternitate de așteptare.

În ruinele neexistenței tale

muncitorii cască și îmbătrânesc…

Mă întreb cum se simte

când adresa amintirilor tale se potrivește cu reședința ta.

Nu mă vei crede, dar am văzut –

există oameni care cântă în șoaptă, care își salută vecinii,

care își sună mamele, cumpără medicamente, se roagă, își apără teza de doctorat,

suspină în brațele iubiților, înjură, se prăbușesc,

mint, citesc poezie, primesc citații în instanță,

își numără banii, zilele săptămânii –

ca să nu se piardă pe sine, ei țin minte

într-o singură limbă toate coordonatele întoarcerii.

RETROSPECTIVĂ

Am trăit cu toții în tihnă,

pentru că era pace.

Mai devreme sau mai târziu, ce s-a pierdut, s-a regăsit –

cum spațiul vieții părea atât de sigur,

puteam să ieșim din casă și să ne rătăcim de bunăvoie.

În vremea bună, ne gândeam la Dumnezeu,

iar în zilele mai încercate,

Îi aminteam că suntem încă aici –

și Dumnezeu își amintea.

Viața noastră era o amânare a războiului:

luxul de a ne întoarce leneș de pe o parte pe alta în pat,

cafeaua urcând încet pe foc,

aceleași decorațiuni de Crăciun expuse anual,

tații noștri îmbătrânind în albumele de familie,

idilele noastre de dragoste amânate,

cărțile pe jumătate citite,

ruinele noastre domestice,

fiecare zi – o mică Zi a Judecății!

Pentru că era pace,

muream încet, pe rând, în ordine,

de la cel mai bătrân la cel mai tânăr,

pierdeam treptat bătăile inimilor

în camere de spital bine amenajate,

adaptate unei vieți demne.

 

*Poem scris în zilele celui de-al Doilea Război din Arțah, octombrie 2020.

O ABORDARE PRACTICĂ

Când a devenit limpede că scriitorii sunt, în esență, inutili

în țările aflate în război,

am hotărât împreună cu editorul să avem un copil

și să-i dăm un nume la modă: ușor de pronunțat,

greu de scris greșit, un nume occidental, bineînțeles;

să-i cântăm cu seriozitate melodia armeană de leagăn „Vino, privighetoarea mea”,

să-i citim basme, dar cu măsură, să nu se lase dusă de val,

nu care cumva să îi vină ideea nebună de a se face filolog

ori să încerce să se sustragă serviciului militar,

nici să se apuce de munci pe care masele nu le vor pricepe,

care nu ridică nivelul de trai al nimănui,

care nu fac „bine” public,

nu cumva să-și lase corpul să se subțieze de la munca la birou –

pe scurt, să nu alerge după vise, să crească robust și fără idei năstrușnice.

Când a devenit greu să răspundem

întrebărilor favorite ale jurnaliștilor

despre rolul literaturii în vremurile noastre,

când nu a mai rămas niciun jurnalist superficial să mai pună această întrebare,

atunci ne-am hotărât să avem un copil.

Am vrut să scriu mult despre acest gol

pe care mâna mi-l umplea cândva,

să-l înfrumusețez cu afectări stilistice –

dar nu mai e timp;

armistițiul nu așteaptă

ca natura să-l prindă din urmă.

Post Views: 32