Laura VASILIU    Alex VASILIU

Sabin Pautza este un nume ilustru al muzicii românești, receptat nu doar între granițele țării, nu numai în interiorul breslei. Este o poziție în ierarhia recunoașterii triplu explicabilă prin cariera prestigioasă, îndelungată de compozitor, de dirijor, prin caracterul multilateral, prin adresabilitatea pluristratificată a artei sale. Contribuie din plin calitățile umane – comunicativitatea, diplomația, vitalitatea, simțul umorului, spiritualitatea. Nu întâmplător, o mare parte din scrierile dedicate lui Sabin Pautza se constituie din interviuri, conversații sau destăinuiri, farmecul și autenticitatea comunicării sale directe fiind de neînlocuit. Popularitatea îi poate fi măsurată și în numărul impresionant de articole semnate nu doar de critici muzicali, ci și de foști colegi de facultate, foști studenți, colaboratori diverși, admiratori recenți – cei mai mulți captând mirajul personalității sale, fuziunea muzică-viață, mai ales talentul excepțional.

Ascultându-i lucrările, ascultându-i cuvintele uneori domoale, alteori accentuate din care umorul nu poate lipsi, participi la un spectacol de idei, tehnici de compoziție, sonorități – unele cunoscute, altele împrospătându-ți climatul interior. Se ajunge repede la explicația fundamentală a succesului ce nu l-a părăsit ca om, profesor, compozitor: harul, știința de a se face plăcut celor din jur, cultura muzicală permeabilă valorilor din oricare gen muzical, fără prejudecăți, vocația armonizării în partiturile proprii a tehnicilor acreditate de-a lungul secolelor cu cele mai noi elemente de scriitură, uneori de-a dreptul avangardiste. Măreția austeră, solilocviul introspectiv din partiturile Evului Mediu, poezia delicat-grațios-reculeasă a madrigalelor Renașterii italiene, inocența melodiilor românești de colindă, simplitatea nicidecum facilă a cântecelor copilărești de la noi și din lumea largă, nostalgia blues-ului, exuberanța ritmică a foxtrot-urilor ce înfierbânta sălile de dans în tinerețea jazz-ului american, fiorul iubirii neîntinate oglindit în versuri eminesciene, imersiunile în apele înnegurate ori zbuciumate ale modernismului de secol XX, meditația profundă convertită în poeme orchestrale (simfonii) marcate de lirism întristat sau de explozii sonore grandioase ajunse pe culmile disperării – totul este adăpostit, sublimat, sintetizat în tablouri dintr-o expoziție cu o forță de atracție, de sugestie în preajma cărora plăcerea de a privi/asculta egalează curiozitatea de a urmări autorul care vede idei, transformându-le în muzică.

Însă tocmai seducția exercitată de arta, de persoana lui Sabin Pautza poate avea ca rezultat privirea superficială, îndepărtată de reflecția asupra interpretării semantice profunde a creației sale. De aceea ne propunem analiza hermeneutică a operei componistice, în relație cu activitatea sa multidimensională în lumea muzicii, cu evenimentele biografice, cu ambianțele social-culturale care i-au impulsionat anumite direcții. Încercăm să ne explicăm geneza creațiilor, gândirea muzicală particulară, concentrându-ne asupra mecanismelor componistice proprii tehnicii, stilului său.

Observăm totodată balanța ce echilibrează lucrările de mai largă audiență – piese corale de diferite facturi, valorificări ludice ale folclorului ardelenesc, jazz simfonic, muzică ușoară etc. și lucrările cu mesaje grave, existențiale (simfoniile, cvartetele, missele, anumite concerte instrumentale). Cele două platforme de expresie reprezintă din nou laturile opuse ale personalității lui Sabin Pautza – pe de o parte spiritual, histrionic, inventiv, recreativ – autorul celor „1000 de bancuri”, pe de alta grav, serios, concentrat asupra esenței și transmiterii perfecte a mesajului (muzical). Sabin Pautza are forța interioară, capacitatea mentală, gravitatea climatului interior ce nutresc lucrări complexe, în limbaj modern sau în forme neoclasice simfonizate (ex. 5 Piese pentru orchestră, Simfonia 1) dar și curajul de a scrie simplu, cu măiestrie, cu sensibilitate pentru copii, tineret și melomani.

Perioada ieșeană a lui Sabin Pautza a fost fructuoasă și definitorie: catedra, podiumul de concert, propria creație muzicală au alcătuit o triadă firească. S-a afirmat pe toate planurile, imprimând mediului muzical-artistic tradițional un plus de energie, de strălucire, de notorietate. A devenit compozitorul ieșean Sabin Pautza.

Achim Stoia, rectorul Conservatorului „George Enescu”, a fost omul providențial, convingându-l să se stabilească aici. Reînființată în 1960, instituția de învățământ muzical superior avea nevoie de profesori tineri, bine pregătiți. „Politica sa de cadre” a fost exemplară: a adus la Iași tineri valoroși, cu o pregătire solidă și o bună înțelegere a creației moderne, cărora le-a oferit șanse multe să se afirme ca educatori, interpreți, făuritori de ansambluri instrumentale sau vocale, autori de muzică. Așa s-a închegat grupul mic format din Vasile Spătărelu, Anton Zeman și Sabin Pautza. Fiecare s-a afirmat în viața muzicală a țării, dar timpul a demonstrat mulțimea, diversitatea performanțelor reșițeanului mai tânăr aclimatizat în Moldova: a devenit repede un dascăl iubit de studenții apropiați ca vârstă, un dirijor, un compozitor apreciat pe plan local și național.

De când a plecat din țară până și-a încheiat activitatea de director artistic al Orchestrei Simfonice din Plainfield, New Jersey, Sabin Pautza a trăit o altă viață, o viață prosperă, plină de oportunități de înaintare, dezvoltându-și, în același timp, capacitățile artistice și intelectuale afirmate la Iași, în România până la vârsta de 40 de ani.

Lumea Nouă continuă să ni se arate vastă, opulentă ca posibilități de exercitare a profesiei, ca standard de viață materială, însă neînchipuit de dificilă (pentru un european) datorită concurenței acerbe. În plus, de ce să nu recunoaștem, datorită unui anumit protecționism existent și acolo. Prima explicație a succesului de care Sabin Pautza s-a bucurat repede în America de Nord și-a dovedit încă o dată justețea: a fost bun la toate cele ale muzicii. Cultura integratoare în domeniul artei sunetelor, practicarea îndelungată ca aranjor, orchestrator, compozitor, dirijor a majorității genurilor și stilurilor intrate în istoria artei sonore culte au fost „vizele” permanente din cartea sa de identitate americană. Familiarizarea încă din anii tinereții cu jazz-ul, ascultat și în nopțile ieșene la Radio „Vocea Americii” grație neuitatelor emisiuni ale lui Willis Conover, rezonanța cu lucrările simfonice ale lui Aaron Copland, clasicul simfonismului american, cu musical-urile lui Leonard Bernstein, plăcerea de a asculta, tot în România, grupurile Beatles și Rolling Stones, tinerii furioși Janis Joplin și Jimi Hendrix, aleși ca subiecte de analiză pentru studenții Conservatorului din Iași – acestea au fost fundamente potrivite înălțării succesului profesional în lumea ce l-a adoptat fără reticențe. Alte înlesniri esențiale rămânând firea sa deschisă, comunicativă, harul de a se face plăcut în societate, seriozitatea și, la fel de important, rapiditatea elaborării partiturilor.

După 1990, când granițele României s-au deschis, Sabin Pautza a trăit în paralel pe două continente. Și-a continuat activitatea cu Plainfield Symphony Orchestra și în turnee mondiale, a compus muzică „americană”, fiind în plină ascensiune profesională. Însă, a revenit periodic în România, mai întâi în calitate de dirijor, apoi de profesor, compozitorul fiind conectat permanent la ambianța muzicală din țară, la proiectele interpreților, ale organizațiilor culturale; la un moment dat și-a stabilit a doua reședință la Moniom lângă Reșița, în casa bunicilor, restaurată și modernizată de el însuși. Urmărind catalogul creației, se poate observa că în ultimii 18 ani compozitorul a lucrat intens, cele 28 de titluri, lucrări originale și aranjamente noi ale opusurilor sale, ilustrând principalele stiluri în care s-a exprimat de-a lungul carierei – clasic-modern, divertisment de influență americană, prelucrare folclorică, muzică religioasă – recreate în forme pure, dar mai ales amalgamate.

Sabin Pautza a simțit, și-a propus, a reușit să comunice, să placă, să dea de gândit prin muzica sa. Este o victorie la care nu au ajuns prea mulți compozitori importanți, dar situați pe înălțimile înțelegerii la care se ajunge greu. El a rămas neschimbat: din anii aparent contradictorii ai tinereții, marcați de poeme corale, de multe orchestrații ale cântecelor din genul ușor, de comentariile muzicale destinate spectacolelor Teatrului pentru copii și tineret din Iași – la anii avangardei căreia i-a scos „țepii”, ajungând la spectacolele lumii muzicale, așa cum i le-a cerut America, la poemele filosofice din simfonii. Neschimbat, adică înțelegând, exprimând cu impact expresiv jocurile, meditațiile lumii, ale timpului său. Ce înfățișare fascinantă a neschimbării!

(fragmente dintr-o carte în curs de pregătire la Editura Junimea)