Lucian VASILIU

Textul pe care i‑l dedică Alex Ștefănescu în Istoria literaturii române contemporane. 1941‑2000 (București, Editura Mașina de scris, 2005, pp. 815‑818) conține și aceste rânduri: „George ASTALOȘ a avut un destin ciudat. Născut la București, la 4 octombrie 1934, el s‑a lansat inițial într‑o carieră militară, pe care a abandonat‑o însă la vârsta de treizeci și unu de ani, pentru a se consacra literaturii. Acest episod biografic l‑a determinat, probabil, să scrie o piesă parabolică, intitulată Vin soldații care, printr‑o coincidență stranie, a fost pusă în scenă de Teatrul Casandra din București, chiar în perioada invadării Cehoslovaciei de către trupele sovietice”.

În acei ani „militarizați” brusc, 1968‑1969, eram elev de liceu în urbea lui Tache, Ianke și Cadâr. Trăiam febril revolta contra invaziei Tratatului de la Varșovia (mai puțin România) în Praga lui Kafka. Atunci m‑a cuprins ideea să încerc o carieră militară, eventual medic (psihiatru) – ofițer în armata română. Din păcate, demersul meu nu a avut succes. Am trecut toate probele (note școlare, referințe profesionale, testele medicale și fizice). Totuși, la nivel de comisie finală, am fost blocat, pe fond de dosar incomod: tatăl meu era absolvent al Facultății de Teologie din Cernăuții anilor de final 1930. Slujise ca preot (și profesor interbelic un timp), în vechiul regim „burghezo‑moșieresc”. Nu aveam „origine sănătoasă”.

Prin anii entuziaști 1993‑1994, ani eliberați cumva de partidul unic, de inspirație sovietică, primeam invitații la festivaluri, colocvii literare, la forumuri ale cărților, în diverse localități din țară. Între ele, și la Oradea colonelului scriitor Ioan Țepelea (șeful Cercului Militar), și în Satul Mare, al costobocilor – scribi remarcabili Alexandru Pintescu, Dumitru Păcuraru și George Vulturescu.

În acel interval nord‑est transilvan, l‑am cunoscut pe insolitul George Astaloș, născut din tată etnic german din Vatra Dornei – părinte deportat în 1945 la minele din Donbas, împreună cu alți membri ai familiei. Mama lui George, născută Tănăsescu, lucrase în redacția Ziarului Ardealul, cotidian al Partidului Național Țărănesc.

Câte ceva despre George Astaloș știam de la Mihai Ursachi, la final de ani 1970, când mă „adoptase” ieșenește. Flanam, uneori, prin urbea patriarhală: magistrul, foarte selectiv, ex‑deținut politic, mă preluase, după prudente chestionări, discipol. Fusesem elev de Școală Postliceală în București, detașat pentru practică biblioteconomică în Iașii junimistului Ion Creangă. Mă pregăteam pentru studii superioare. Recomandările lui de om trecut prin multe experiențe dure mi‑au fost de mare folos!

George Astaloș debutase ca poet în revista școlară Falanga, în Bucureștii anului 1948. În 1951 termina studiile la Liceul Catolic „Sfântul Andrei” din capitala tuturor românilor. Absolvise Școala Militară de Topografie în 1953. În 1964, căpitan fiind în Armata R.S.R., demisionase în favoarea preocupărilor totale pentru literatură, dedicat poeziei, teatrului, traducerilor, studierii argoului. Volumul Vin soldații și alte piese, publicat în 1970, a fost premiat de Uniunea Scriitorilor. În același an debuta și prietenul lui de la Iași, poetul mitologic Mihai Ursachi, cu poemele din culegerea Inel cu enigmă, Editura Junimea – carte care va primi premiul Festivalului Național „Mihai Eminescu” (atunci, festivalul se desfășura, în alt context, la Iași; din anul 1992 are loc la Ipotești și Botoșani, coordonat în formulă nouă, de scriitorul infatigabil Gellu Dorian).

Ieșeam, matinal, din hotelul sătmărean, pregătit să particip la programul dirijat afabil de George Vulturescu, poetul pe care îl citisem și îl știam grație lui Laurențiu Ulici. Soarele ne lumina, european. Mă aud strigat:

– Lucian Vasiliu!

Un chip necunoscut, de actor american dezinvolt, aflat la o măsuță de împletituri văratice, la intrarea – mică terasă a hotelului, insista! Îmi făcea semne majore cu mâna. Semăna, în multe sensuri, cu boemul ieșean Eugen Andoni, amic sacru al confraților Mihai Ursachi și Val Gheorghiu – pictor, redactor, prozator rafinat.

– Te știu de la Mihai Ursachi! Ești invitatul meu! Te‑am citit și îmi placi. Ai vrut să fii ofițer! Te rog, spune‑mi pe nume! Sunt George Astaloș. Vin de la Paris! Cu ascendent german în Vatra Dornei. Ca mulți alți expatriați, am fost interziși, scoși din biblioteci etc.: Paul Goma și Virgil Tănase, Dinu Flămând și Mircea Iorgulescu, Gabriela Melinescu, Basarab Nicolescu și Dorin Tudoran, Paul Miron, L.M. Arcade și Bujor Nedelcovici, Emil Hurezeanu și Matei Vișniec… Ne revenim. Câtă frunză, câtă iarbă!

Evident, nu l‑am refuzat. Entuziasmul, charisma, dezinvoltura lui erau seducătoare. Și ca muzeograf literar eram pasionat de opera și destinul românilor exilați, marginalizați, discreditați în fel și chip de regimul totalitar moscovizat. Noroc de Radio Europa Liberă, de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și companionii lor, că mai aflam câte ceva despre „lumea de dincolo”!

George Astaloș m‑a/ ne‑a tradus, în presă culturală și în antologii literare.

A susținut România, dincolo de Cortina de Fier și de alte zăplazuri complicate. La Congresul PEN Clubului Internațional de la Piran, din Slovenia anului 1971, președintele Pierre Emmanuel i‑a oferit o bursă a Academiei Franceze. Autorul piesei Vin soldații a optat pentru stabilirea în Paris, unde a primit cetățenie franceză, în 1976. A publicat peste 40 de cărți, peste 1.000 de articole. Dicționarul lui dedicat argoului, de circa 600 de pagini, este celebru.

L‑am invitat, în anul 2007, și a conferențiat despre argou, în data de 18 octombrie, la Prelecțiunile Junimii, seria a IV‑a, ediția a VII‑a, de la Casa Pogor (sediul muzeelor literare ieșene, odinioară). I‑am dedicat integral numărul 5/ 2007 din Dacia literară.

În nr. 1/ 2008 a apărut un substanțial dialog cu Călin Ciobotari.

Corespondența noastră, deseori savuroasă (era și un mirabil gastronom, inventator al celebrei ciorbe „Dracula”!), s‑a desfășurat de prin 1992 către 2014 (când polimatul comiliton a trecut în absolutul divin) – anul în care soldații Federației Ruse ocupară Crimeea!

În scrisorile lui suculent‑subtil-diplomatice, menționa cu ludică bucurie talanga junimistă, pe care i‑o dăruisem chiar în Casa Pogor, talangă care anima întâlnirile amicale cu nenumărați oaspeți în ospitaliera lui locuință pariziană. Sau, ulterior, în locuința bucureșteană de stil interbelic – cu frumoasă vedere spre Cișmigiul romantic.

Din maldărul de corespondență, am ales o epistolă din 4 aprilie 1998, expediată, precum celelalte, din Rue de Boulainvilliers, 11/ 75016 Paris. Aleasă special, când am primit, recent, informația că România va fi invitata Germaniei, pentru anul viitor, la Forumul cărților.

Dragul meu,

Întors de la Târgul de Carte de la Leipzig, la care fusesem invitat cu alți câțiva scriitori din țară într‑o delegație destul de restrânsă, dar închegată, care a ținut piept cu brio asediul concurențial al celorlalte literaturi prezente în Germania cu această ocazie, am găsit semnul pe care mi l‑ai făcut în absență (…).

Din păcate, am contactat un mic microb de gripă care mi‑a oferit ocazia, pentru prima oară în ultimii 27 de ani, să petrec trei zile în care să nu pun mâna pe stilou (…).

La Leipzig am fost într‑o companie moldavă aleasă, locuind în același hotel cu vechiul meu complice de tribulații subversive de acum treizeci și ceva de ani, Mihai Ursachi – tribulații ce s‑au prelungit peste timp în universul ostil al exilului. Editura Nemira a prezentat un excelent volum de versuri semnat de Ursachi – volum de o superioară consistență și de o prezentare grafică de invidiat.

(…)

Așadar, am primit Dacia literară (revista pașoptistă a lui Mihail Kogălniceanu, Iași, 1840 – interzisă de autoritățile rusești ale vremii; reluată de noi după 150 de ani, în 1990, ca publicație de restituiri culturale a muzeelor literare ieșene, reapărută, un timp, sub auspiciile Uniunii Scriitorilor – nota noastră, LuVa) și am citit scrisoarea pe care ți‑am trimis‑o după aventura mea Dacică de la colocviul organizat de americani la sediul UNESCO din Paris. Mi‑am rememorat întâmplarea și am retrăit uimirile ce mă invadaseră în ziua respectivă. Dragul meu, te rog să‑i prezinți doamnei Vasiliu omagiile mele, un bisou fetiței voastre cu care am vorbit deja la telefon şi un gând sensibil prietenilor comuni. Pe tine te îmbrățișez cu tandră complicitate.

Bises et à bientôt

Astaloș