Rodica ZAFIU

Dumitru Irimia a fost, în lingvistica românească din ultimele decenii ale secolului XX și de la începutul secolului al XXI-lea, stilisticianul prin excelență, ilustrând strălucit principalele ipostaze ale disciplinei: stilistica textului literar, stilistica oralității, stilistica funcțională. Opera sa cuprinde, alături de numeroasele studii și articole de stilistică teoretică și aplicată[1], câteva cărți fundamentale: monografia Limbajul poetic eminescian[2], volumele Structura stilistică a limbii române contemporane (apărut în 1980/1986)[3] și Introducere în stilistică (din 1999). Ultimele două cărți – dintre care este reeditată acum cea mai recentă, Introducere în stilistică – se completează armonios, dezvoltând, cu accente diferite, o viziune bine articulată asupra domeniului. Structura stilistică a limbii române contemporane oferea prima descriere globală, sistematică și riguroasă, a principalelor stiluri funcționale și a oralității populare; Introducerea în stilistică expune teme teoretice mai generale, supunând unei examinări critice ideile fondatoare ale disciplinei, concentrându-se apoi asupra raportului dintre scris și oralitate și continuând cea mai veche și mai stabilă tradiție a stilisticii – de studiu al literaturii, al individualităților creatoare. Oralitatea spontană și creația literară stau în centrul acestei abordări, ca spații predilecte de manifestare a expresivității, noțiune-cheie în modelul stilistic al lui Dumitru Irimia. Expresivitatea este redefinită dual, prin afectivitate și prin creativitate estetică – două componente esențiale ale manifestării individualității în limbaj: „în interiorul raportului om – limbă – lume, ființa umană se află înscrisă deopotrivă cu dimensiunea sa afectivă (complementară dimensiunii raționale) și cu dimensiunea estetică” (p. 15).

Dumitru Irimia a reușit să sintetizeze și să integreze într-un model propriu, cu clară valoare aplicativă, idei din tradiții diferite ale teoriei comunicării, semioticii, lingvisticii generale, stilisticii și sociolingvisticii. Raportul dintre obiectivitate și subiectivitate în utilizarea limbii (axa referențialității și cea a interacțiunii), relația dintre sistem, normă și vorbire, funcțiile limbajului, raportul dintre oralitate și scris – teme fundamentale ale lingvisticii generale – sunt explicate cu deplină limpezime și rigoare în cărțile sale. Marea performanță este includerea acestor teme într-o descriere unitară, care atenuează diferențierile conjuncturale și pune în lumină convergențele profunde, oferind un instrument complex de înțelegere și analiză a comunicării verbale. Este impresionant câte dintre conceptele și descrierile pe care le vehiculează pragmalingvistica și sociolingvistica actuală se găsesc în stilistica profesorului Irimia, în care se subliniază rolul esențial al contextului, al cadrului situațional, al interacțiunii dintre participanții la actul de comunicare.

Volumul Introducere în stilistică oferă un ghid sigur de orientare între diferite tipuri și școli de stilistică, între stilistică și poetică, între abordările istorice ale marilor nume fondatoare – Charles Bally, Leo Spitzer, Roman Jakobson, Michael Riffaterre – și între cele ale unor importanți predecesori români: Iorgu Iordan, Tudor Vianu, Ion Coteanu. În cărțile lui Dumitru Irimia sunt reprezentate direcțiile generale ale stilisticii și sunt conciliate orientările diferite din stilistica românească a primei jumătăți a secolului XX, preluându-se idei ale lui Iorgu Iordan (în descrierea expresivității limbii vorbite), dar și ale lui Tudor Vianu (asupra perspectivei estetice și a rolului subiectivității): se realizează astfel o recuperare extrem de utilă și o depășire a divergențelor dintre școlile respective. Iorgu Iordan (în Stilistica limbii române, 1944, reeditată în 1975) supunea limba română unei examinări din perspectiva stilisticii afectivității, după modelul lui C. Bally; astăzi este recunoscută relevanța acestui model pentru studiul oralității (din perspectivă pragmatică) și chiar pentru temele foarte actuale, în context cognitivist, ale emoțiilor și subiectivității. Tradiția lingvisticii românești este reprezentată și prin citarea unor observații ale lui Al. Philippide sau Sextil Pușcariu. În epocă, direcțiile și școlile respective păreau să constituie poziții ireconciliabile, polemicile și ignorarea deliberată accentuând diferențele existente.

ethos discursiv

Într-o meditație foarte generală asupra raporturilor dintre limbă, realitate și vorbitori, Dumitru Irimia își ancorează modelul stilistic în principiile generale ale lingvisticii moderne, preluate de la Ferdinand de Saussure și E. Coșeriu (a cărui triadă sistem – normă – vorbire este transpusă în formula specifică sistem stilistic – stil – text). Limba este văzută ca având funcțiile globale de cunoaștere și comunicare, realizate prin intermediul unor funcții particulare, descrise de Bühler (funcția reprezentativă, expresivă, apelativă) și de Jakobson (funcția cognitivă, expresivă, conativă, fatică, metalingvistică, poetică). În viziunea teoretică a lui Dumitru Irimia, limbii i se atribuie și o funcție stilistică, supraordonată funcțiilor particulare și rezultând din interacțiunea lor; această funcție intermediară corespunde capacității limbajului în uz de a marca identități, de a subiectiviza mesajul, proiectând în text individualitatea subiectului vorbitor (și creând ceea ce retorica numește ethos discursiv). Se constituie astfel o ierarhie de funcții: cele particulare acționează simultan și inegal, dominantele fiind caracteristice tipului de text și fiecărui stil colectiv; funcția stilistică intervine ca instanță intermediară, de reglare și coordonare a acestora în actul concret al constituirii mesajului, pentru a realiza, la nivelul cel mai înalt, comunicarea și cunoașterea.

Diverse tentative (curente în structuralismul anilor ’60-’70) de a reduce stilul la o singură trăsătură fundamentală sunt conciliate prin sesizarea complementarității lor: stilul este descris ca guvernat nu doar de principiul selecției (dintre mai multe posibilități de expresie, cu adaptare la situație și destinatar) și al devierii (idee centrală a poeticii structuraliste, subiect de acute controverse) – ci și de specializare (un principiu de grad secund, indicând preferințele realizate în timp și cristalizate în raport cu registrele și genurile discursive). În descrierea globală propusă de D. Irimia, între limba națională și manifestarea concretă a textului acționează nivelurile intermediare ale stilurilor colective, individuale și interne. Stilistica funcțională prevede astfel posibilitatea de identificare și studiere a genurilor discursive și a stilurilor individuale, conceptul de stil intern (p. 70) permițând surprinderea variației stilistice dintr-un text, inclusiv a stilurilor atribuite personajelor. Într-un subtil dialog cu Riffaterre (și cu ideea definirii relative a abaterii față de context), devierea este raportată la diferitele categorii de norme – generale, socio-culturale, individuale, interne textului.

Stilistica lui Dumitru Irimia își are rădăcini ferme în curentul structuralist din lingvistica secolului XX. Chiar dacă i-au fost contestate unele principii și rezultate, structuralismul a adus în disciplinele limbii o voință de sistematizare și o rigoare remarcabilă, pe care le continuă multe dintre direcțiile actuale ale lingvisticii. Limitele metodologice sunt asumate: conceptele operaționale dezvoltate de fonologie și morfologie nu pot funcționa decât analogic în domeniul complex al textualității și al stilisticii și pragmaticii, în care își dovedesc utilitatea descriptivă marca stilistică și procedeul stilistic – unitățile cu care operează Dumitru Irimia. Și chiar dacă astăzi ideea de sistem nu mai exercită fascinația de acum câteva decenii, schematizarea rămâne cea mai bună metodă didactică și un punct necesar de plecare pentru a descrie interferențele de registru. Sistemul stilistic descris de Dumitru Irimia este prin excelență unul deschis, modificabil în timp și chiar renegociabil în producerea fiecărui nou text[4]; rămâne, astfel, perfect compatibil cu abordările poststructuraliste.

autonomia limbajului poetic

Crearea unui model teoretic în care limbajul poetic ocupă un loc aparte, fără a se subordona limbii literare sau chiar limbajelor artistice, poate să surprindă. Dumitru Irimia atribuie limbajului poetic o autonomie excepțională: „Limbajul poetic este un sistem, distinct, de semne poetice, cu originea în limba națională, dar care funcționează după legi specifice” (p. 64). Această poziție privilegiată[5] are două explicații: cea mai generală ține de spiritul epocii, de interesul excepțional pentru literaritate și pentru poeticitate, dezvoltat de formalismul rus, de școala pragheză, de stilistica românească postbelică. S-a produs în acei ani o teorie a poeticității, poate nu fără legătură cu o tradiție romantică a poeziei ca realizarea cea mai înaltă a posibilităților limbajului uman. Autonomizarea poeticului reflectă însă în primul rând interesul și pasiunea lui Dumitru Irimia pentru poezie, pentru creativitatea literară, căreia îi atribuie un loc special în comunicarea umană, ireductibil la analiza stilurilor și a registrelor limbii. A separa limbajul poetic de stilurile „utilitare” ale limbii este o soluție ingenioasă, un mod de a recunoaște statutul special al creației estetice, nesubordonate normelor sociale și scopurilor persuasive; e un câștig al epocii obsedate de poeticitate pe care nu ar fi bine să îl pierdem. E drept, astăzi apropierile dintre poetic și utilitar sunt mai puternice decât acum o jumătate de secol: poezia și-a asumat în mai mare măsură un limbaj al cotidianului; iar cognitivismul tinde să sublinieze continuitatea de procedee dintre limba curentă și cea a literaturii, cărora le sunt comune creativitatea și esența metaforică a gândirii. Provocarea lansată de Dumitru Irimia prin locul special atribuit poeziei în sistemul limbii (mai exact, la intersecția acestuia cu un „sistem al artelor”[6]) ne atrage atenția asupra unui nucleu ireductibil al esteticului.

Sistemul variantelor limbii presupune împărțirea, incontestabilă, între limba populară (nonstandard) și limba literară (sau limba de cultură). În tradiția lingvistică românească (la fel ca în cea franceză), termenul popular are o anumită ambiguitate, acoperind atât variante socioculturale (diastratice) ale limbii, cât și variante situaționale (diafasice). Popularul este dintr-o anumită perspectivă zona informalului, a registrelor nesupuse normării explicite; în același timp, este asociat culturii rurale, folclorice, puternic valorizate de ideologia romantismului târziu, prelungit în naționalismele moderne. Unele sisteme stilistice românești au postulat de aceea o dublare atipică, înglobând două culturi – cea tradițională și cea modernă – și două limbaje ale literaturii: folclorice și culte. Pentru Dumitru Irimia – a cărui viziune identifică popularul cu zona largă a informalului –, limbajul popular este și instrumentul principal al culturii tradiționale, incluzând o subvariantă beletristică. Soluția contradicției interne este găsită în foarte utila diferențiere între o variantă rurală și una citadină a oralității populare (p. 124). De altfel, diversificarea ramurii numite global limbaj popular reprezintă o contribuție importantă a lui Dumitru Irimia la descrierea varietății stilistice a limbii române; stilisticianul disociază, în limbajul popular orășenesc, între conversația familiară și argou, identificând în varianta tradițională stilul conversației, stilul beletristic și cel gnomic (proverbele).

Volumul cuprinde (dezvoltând observațiile prezentate mai sintetic în volumul din 1986) o stilistică a oralității, pornind de la universaliile oralității primare, care țin de specificul situației de comunicare – spontaneitate, afectivitate, realizare sonoră, mijloace non-verbale, expresivitate – până la trăsăturile proprii limbii române: expresiile idiomatice rimate, ritmate și aliterative, exprimarea negramaticalizată a intensității, utilizările pronumelui de politețe, ale dativului etic, specializarea formelor de vocativ, valorile persoanei gramaticale și ale construcțiilor impersonale, valorile formelor modale, temporale și aspectuale ale verbului etc. Potențialitățile stilistice ale limbii române sunt urmărite sistematic, la fiecare nivel lingvistic – fonetic, morfologic, sintactic și lexical. Nu lipsesc din descriere diminutivele și sufixele expresive, formulele de acord și mai ales cele, foarte variate, de dezacord, construcțiile exclamative și interogative, imprecațiile, sintaxa mixtă a dialogului, elipsa, repetițiile, tautologia, anacolutul, dislocarea, incidentele, modificările de topică, reproducerea dialogului. Extrem de utilă este schițarea unei ierarhii stilistice a oralității prin segmentarea axei formal-informal și stabilirea unor diferențe de registru, în conversația oficială, curentă și familiară.

Ramura varietăților limbii literare (predominant scrise) cuprinde în primul rând stilurile funcționale; sunt considerate clar individualizate stilul științific, stilul religios, stilul publicistic, stilul juridico-administrativ și stilul beletristic. Tratarea sistematică a stilurilor limbii constă (ca și în cazul variantelor predominant orale) în gruparea caracteristicilor în funcție de nivelurile lingvistice de manifestare și identificarea unui număr mare de trăsături tipice asociate acestor niveluri. Completând descrierea precedentă, din 1986, volumul Introducere în stilistică reia doar foarte sintetic descrierea stilului științific și a celui juridic-administrativ, reformulează descrierea stilului publicistic (al cărui profil se schimbase radical după 1989) și insistă asupra absențelor motivate din volumul anterior: limbajul religios și cel politic (mai puțin individualizat, dar cu o prezență semnificativă în spațiul public[7]). Limbajul religios sau bisericesc era marele absent din volumul anterior, din motive lesne de înțeles pentru cititorii epocii: pentru că delimitarea și descrierea corectă a funcționalității sale sociale ar fi fost imposibilă în anii ’80. Despre limbajul religios și despre cel politic era mult mai bine să se tacă, decât să se vehiculeze adevăruri parțiale sau chiar falsificări impuse de cenzură.

Alte variante ale limbii de cultură – stilul aforistic, stilul filosofic, stilul epistolar (cu ierarhia sa de registre) – sunt considerate mai puțin individualizate, dar observațiile asupra lor deschid direcții de cercetare fertile. De altfel, viziunea autorului asupra tuturor subdiviziunilor stilistice este flexibilă, stilurile colective fiind înțelese ca realități istorice, între care nu există limite fixe și imuabile, ci permanente interferențe.

diagnostic stilistic și interpretare semantică

Spațiul cel mai amplu este acordat, în acest volum, stilului beletristic, care îi permite autorului analize subtile, conexiuni neașteptate, exemplificări pertinente – dovezi ale adâncii sale pasiuni pentru literatură. De la asocierea funcțiilor dominante (poetică și expresivă) până la dinamica sensului lingvistic, la raportul cu sistemul limbii, în mod special cu norma literară și la stabilirea fenomenelor caracteristice la fiecare nivel al limbii – se desfășoară o analiză riguroasă și suplă a celui mai complex stil, deschis către toate celelalte, pe care poate să le înglobeze și să le subordoneze funcțiilor sale estetice.

În exemplificarea principiilor și a mărcilor stilistice, Dumitru Irimia recurge adesea la textele literare și în mod special la opera eminesciană, pe care a analizat-o cu subtilitate inegalabilă, surprinzându-i esența poetică. Alegerea unui verb personificator este interpretată, de exemplu prin „sugestia dinamicii ascunse, încărcată de mister, a lumii, dincolo de ceea ce percepem la suprafață” (p. 54); în mod caracteristic, diagnosticul stilistic și poetic conduce către o interpretare semantică de profunzime.

Ultima parte a cărții din 1999 cuprindea patru analize exemplare, ilustrări ale stilisticii și poeticii aplicate textului literar[8]. Dacă schimbările de cod operate de Panait Istrati și metaforele lui M. Blecher erau analizate în cadrul cel mai larg al istoriei și criticii literare, în descrierea stilului narativ al mărturiilor Aniței Nandriș-Cudla (text mai apropiat de oralitatea populară) și mai ales a prozei eminesciene din Sărmanul Dionis (în care complexitatea poetică e maximă), Dumitru Irimia recurgea la rafinamentul interpretării stilistice a tehnicilor narative, bazate pe valorile lingvistice ale timpurilor verbale. Este o demonstrație de virtuozitate analitică și de relevanță a instrumentarului stilistic felul în care sunt surprinse introducerea cititorului în lumea ficțională, trecerile subtile de la perspectiva naratorului la cea a personajului, rupturile temporale, ierarhizarea narațiunii în prim-plan și fundal, dar mai ales ambiguitatea specifică fantasticului (în episodul trecerii dintr-o lume în alta, a personajului Dan-Dionis).

În studiile de stilistică, Dumitru Irimia își folosește din plin și informațiile și interpretările din importantele sale contribuții gramaticale (reunite în Gramatica limbii române din 1997[9]); analizele sunt complementare și stabilesc între ele legături subtile, datorită cărora descrierea stilistică dobândește date exacte și argumente lingvistice, iar descrierea gramaticală se deschide spre semantică și textualitate. Ambele domenii beneficiază, de exemplu, de descrierea fenomenelor anaforice, de referirile la valorile modale ale timpurilor verbale, la mijloacele gramaticale sau lexicale de exprimare a aspectului verbal, de valorile semantice și pragmatice ale construcțiilor cu pronume reflexiv etc.

Formula unică a stilisticii profesorului Dumitru Irimia asociază rigoarea și subtilitatea, relevanța teoretică și suplețea analizei, capacitatea de a surprinde esențialul și de a pune în valoare detaliul revelator. Volumul republicat acum – și care va trebui completat prin reeditarea Structurii stilistice a limbii române contemporane – este un manifest pentru actualitatea stilisticii între disciplinele lingvistice de azi și în spațiul mai larg al culturii umaniste. E o operă fundamentală, produsul unei gândiri originale și puternice, care a modelat și a marcat definitiv istoria stilisticii românești.

Astfel se face că seria de Opere D. Irimia va rămâne neîncheiată…

[1] Retipărite în seria de autor Dumitru Irimia, în volumul Studii de stilistică și poetică, ediție îngrijită de Adina Hulubaș, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2017.
[2] Teza, apărută în 1970/1979, a fost republicată în aceeași serie de opere – Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2012.
[3] Prima formă a cărții, în ipostaza de curs universitar, a apărut la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” în 1980; circulația largă pe care o merita i-a asigurat-o însă ediția din 1986, publicată de Editura Științifică și Enciclopedică.
[4] Așa cum arăta autorul în Structura stilistică a limbii române contemporane: „Rețeaua de raporturi dintre diferitele categorii de stiluri asigură dinamica internă, permanentă, a structurii stilistice a limbii naționale în actualizarea acesteia în textul lingvistic” (op. cit., p. 27).
[5] În Structura stilistică a limbii române contemporane era schițat un model ternar, în care limbajul poetic apare alături de limba populară și de cea literară, pe același plan cu acestea.
[6] Pentru o teorie a semnului poetic, articol din 1980 reprodus în Studii de stilistică și poetică (op. cit., p. 41-49).
[7] Merită reținut diagnosticul sever al lingvistului, exprimat în termenii unei imperturbabile obiectivități științifice: „Teoretic, fondul lexical și structurile morfo-sintactice ale textului politic stau sub rigorile limbii literare, expresie a întemeierii discursului pe elemente fundamentale de cultură politică și cultură lingvistică. În limba română actuală, însă, discursul parlamentar sau discursul desfășurat în interiorul dezbaterilor sindicale și politice în cele mai frecvente realizări, deficitare din punctul de vedere al culturii politice, se află în permanență în conflict cu normele limbii literare” (p. 168).
[8] Studiile au fost regrupate în seria de autor, în volumele Studii eminesciene, ed. de Ioan Milică și Ilie Moisuc, (2014) – „Timp gramatical – timp narativ” în Sărmanul Dionis (p. 471-485) și în Studii de poetică și stilistică, ed. cit. (2017), p. 215-225 („Realul și transcenderea realului în poetica și creația lui Panait Istrati”), p. 256-263 („Expresivitatea limbii române împotriva exilului siberian al ființei umane (Anița Nandriș), p. 274-280 („M. Blecher: Ființa umană între metafora noroiului și metafora zborului”).
[9] Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, ediția a III-a revăzută, Iași, Polirom, 2008.