Cristina FLORESCU

Cele patru cuvinte sunt considerate sinonime. Au parte de această încadrare lexicologică în toate dicționarele și manualele. Să ne înțelegem bine, reamintindu-ne: de fapt nu există sinonimie perfectă. Este un aspect lingvistic asupra căruia toți specialiștii au căzut de acord (fapt notabil). Convingerea lingviștilor pleacă de la o întreagă serie de elemente diacronice și diastratice, succedate de demonstrații punctuale, extrem de minuțios întreprinse asupra unui grup sinonimic sau altul. Ca să nu par vorbă-în-vânt, o să vă dau un exemplu. Există multe studii care analizează sinonimia vreme și timp. Este vorba de o pereche de sinonime care se află cel mai aproape de „sinonimia perfectă”. Cuvintele respective sunt așezate exegetic față în față, semem cu semem, și se aplică proba înlocuirii. S-a observat, astfel, că, pe lângă suprapunerile impresionante, există suficiente cazuri când sinonimia în cauză nu funcționează. De exemplu, locuțiunea conjuncțională de vreme ce „deoarece, pentru că” nu poate fi echivalată cu o eventuală structură *de timp ce. Sau sintagma manta de vreme rea („persoană luată în seamă numai când este nevoie de ea”) nu poate fi comparată cu eventuala structură *manta de timp rău. Așa cum între timp numai între timp poate fi, niciodată *între vreme.

Lexemele invocate în titlu nu sunt într-o relație sinonimică atât de strânsă ca cele două vedete de mai înainte, amănunțite cu tenacitate de lexicologi. (Le-am numit „vedete” pentru că, realmente, reprezintă două cuvinte cu un grad de sinonimie foarte înalt). Coeziunea sinonimelor timp și vreme nu poate fi comparată cu grupul lexical parțial sinonimic al stărilor fiziologice și sufletești pe care omul este capabil să le simtă, să le trăiască, să și le reprezinte denominativ în fața unui pericol. Vorbele prin care ființa omenească își exprimă stresul, șocul, ca și premoniția rea în fața pericolului sunt multe și niciodată mărunte pentru că autoconservarea funcționează antrenând și zona imaginarului. Prin urmare, reacția mea sau cea a domniilor voastre la stimulul concret agresiv este mereu greu de anticipat pentru că gesturile, stările, gândurile se tulbură, schimbându-și substanța și datorită invocatei imaginații. Realitatea poate fi oricând cel puțin disconfortantă. Dar, dincolo de aspectul și intensitatea stimulului, totul este amplificat de imaginarul care îmbracă haina sau cămașa fricii. Când această se intensifică dincolo de suportabil (nu că frica ar fi suportabilă, dar totuși …) devine groază. Adică o frică deosebit de intensă, provocată de ceea ce este, ori pare, înfricoșător, îngrozitor.

Cea mai „moale” se dovedește a fi teama: „Tare mă tem că nu pot veni azi”. Eventual „mi-e frică”, însă nu se prea potrivește: „tare mi-e groază că nu pot veni azi”. Sigur, în anumite contexte cotidiene, exprimate excesiv de expresiv, faptele lexicale se mai pot amesteca, însă rândurile de față lucrează strădalnic mai ales să le disocieze.

Pentru că am propus aici o oarece gradualitate a intensității acestor stări (crescendo dinspre teamă, frică, spaimă spre groază), să povestim despre cei patru pivoți lexicali, prototipici, ai numitelor trăiri angoasante (acestea pot fi exprimate prin mult mai multe sinonime pe care nu le amănunțim în rândurile de față).

Cuvântul teamă este considerat, cel mai frecvent, ca provenit din a teme (în DLR, de exemplu), ca postverbal evoluat pe terenul limbii române; verbul respectiv își are originea în latinescul timēre. Sextil Pușcariu indică o origine directă din latină, trimițând la tĭma,  –am. Prin urmare, în mod direct sau indirect, sursa este latinească.

Frică apare, în cercetările de specialitate, ca unul dintre cele mai vechi împrumuturi din medio-greacă (< φρίκη).

Majoritatea surselor indică spaimă ca fiind tot un postverbal, de la a spăimânta. Heimann Tiktin consideră cuvântul ca provenind „probabil” direct dintr-un latinesc neatestat, reconstruit: *expavīmen (la rândul său din atestatul expavēre).

Groază are etimologia cea mai clară, sursele invocând, de comun acord, vechea slavă (de tip bulgar sau / și sârb) groza (aici transpus, evident, în grafie latină).

În limba română cuvintele discutate astăzi pot fi separate (cu multă îngăduință lexicologică) în: pe de o parte, teamă, frică, groază – trei vorbe care numesc stări rezultate dintr-o gândire angoasant prevenitoare – și, pe de altă parte, spaimă – lexem denotând impulsuri fiziologice manifestate ca reacție imediată în fața unor factori agresivi, neașteptați. De fapt, spaima este o tresărire bruscă, „a sărit în sus”, „s-a zburlit dintr-o dată când a auzit / a văzut”. Nu ai asemenea reacții de frică sau de teamă. Ți-e groază de șerpi, de ceva mai puternic decât ceea ce-ți provoacă teama și frica. Apoi teamo-frica-groaza presupune un anume univers de așteptare, faci un anume lucru și ți-e teamă, frică (sau groază – dacă ești mai anxios) că vecinul, colegul, polițistul etc. o să te admonesteze; ori că, în urma unor conflicte internaționale, s-ar putea isca cine-știe-ce-ducă-se-pe-pustii; sau că drobul de sare ar putea cădea peste covata copilului; ori că vaccinul ar putea avea vreun efect funambulesc; sau că stejarul crescut fix în fața casei s-ar putea rupe sub rafalele vijeliei; ca să nu mai vorbim de avion – cu acesta zboară și persoane care sunt cuprinse de teamă sau tremură de frică. „Mi-e frică / teamă / groază” (cea din urmă dispune de un regim maxim în reprezentările catastrofice). Tremuri mai puțin de spaimă, când „tragi o sperietură” (da, și sperietură, însă am anunțat mai sus că nu mai povestim astăzi despre tot șirul sinonimic). De spaimă sari în sus, țipi, ai reflexe aiuritoare, te arunci la cutremur pe fereastră sau ieși din casă cu oala clocotită de pe aragaz. Toate astea le faci pentru că te-ai speriat.

Sigur, limba nu vrea să țină cont mereu de clasificările lexicografului. Vorbele scapă printre secvențele definițiilor, alunecă din tiparul unor subtile scheme tip dicționar-tezaur. Cuvintele-sinonime, cu toate sensurile lor, glisează unele spre altele, împletindu-și accepțiile cu atât mai mult cu cât sunt mai suprapuse semantic și mai înrudite etimologic. Însă eforturile lingviștilor nu sunt zadarnice, ci sunt răsplătite când, alegând cu acribie firele semantice, ajung să identifice structura ADN a vocabulei, să-i surprindă paternitatea; mama, aceea care le dă viață și le învață să circule, este totdeauna cunoscută, nu poate fi alta decât limba maternă.

Respectați sau priviți de sus, ignorați ori chestionați adesea cu indignare, lingviștii lexicografi sunt obligați, prin meseria lor, să străbată și să învingă zonele aride ale definițiilor. Prin asumarea și analiza multor, foarte multor texte și contexte, prin reluări, insistențe sisifice. Toate acestea ajută la cizelarea și asigurarea unor continuități lingvistice vitale.

Știm toți că există „limbi moarte” și că se află pe Pământ limbi pe cale de extincție. Ceea ce nu este și nu va fi vorba, multă vreme / timp de acum înainte, de limba română. Nu pentru că aceasta ar avea calități superioare altor limbi (deși, sigur, nu putem nega acest aspect pentru că toate limbile au, fiecare una față de cealaltă, puncte de certă superioritate). Ci pentru că româna are unul dintre cele mai semnificative dezavantaje: este vorbită prea mult de acea categorie socială care, pe lângă scârbă și lehamite, poate provoca teamă, frică, spaimă și groază, adică de ultra vizibila clasă a oamenilor politici.

Mă veți întreba: ce legătură are vorbirea politicianului cu supraviețuirea cuvintelor limbii noastre? De unde și până unde?

Motivul este ceva mai alambicat. Pentru că limbajul politic este în mod legic un strat lingvistic care ascunde ceea ce are semnificație. Este rolul său. Există lucrări de lingvistică devenite celebre care demonstrează acest fapt. Se pare că nu te poți adresa unei națiuni întregi ca să-i spui un adevăr – admițând că deții respectivul adevăr valabil pentru toți vorbitorii unei limbi. Această cerință, considerată ca obligatorie pentru un om politic, este pură prejudecată și, în consecință, aberantă. Falsă. Ziaristul, sau oricare deținător al unei alte meserii este strict determinat să se exprime adevărat și corect în cadrul limbajului breslei sale. Omul politic este un tip special de diplomat care trebuie să ascundă adevăratele resorturi ale unui fapt sau ale altuia, care nu poate exprima prin viu grai lucruri pe care oricare dintre noi le poate spune, este un om care basculează lingvistic pentru că el trebuie să manipuleze o limbă cu intarsii lemnoase, agățată numai de puncte virtuale. Limba acestuia folosește faptele adevărate în mod abil și profund înșelător.

Iar ca un grai să ajungă la un limbaj, la un discurs politic performant, are nevoie de multe secole, înainte și după momentul respectivului tip de discurs. Nu poți păcăli și înșela în orice limbă un nat întreg. Ai nevoie de o tradiție și o viitorime asumate lingvistic.

Prin urmare, nu aveți teamă, nu vă fie frică și nu vă speriați, ne așteaptă multe secole de acum înainte de ipostaze ale limbii române, ipostaze lingvistice bune și rele, mai ales de foarte rele care – da! – vor binevoi, cu rânjet politic, să ne provoace groază.