Valeriu GHERGHEL

Ați auzit de Daphne Joyce Maynard? Până ieri nici eu nu auzisem.

A fost, zice-se, amanta lui J.D. Salinger. El avea 53 de ani, doi copii, divorțase în 1965 de a doua lui soție, Claire Douglas, nu mai voia de mult să publice, se retrăsese din societate, trăia izolat, fără prieteni, nu mai acorda interviuri, detesta medicina clasică, studia Dianetica, remediile homeopatice                  și acupunctura, citea cărți sapiențiale venite din Orient și se uita la filme cu Stan și Bran.

Joyce Maynard împlinise 18 ani, nu cunoscuse bărbatul, era anorexică, nu avea prea multe de arătat, cu excepția trăirilor intense și a îmbujorărilor, dar publica frenetic articole sfidătoare în gazetele din New York. Devenise peste noapte o mică vedetă, gustase din potirul succesului și era avidă de  experiențe inedite, înfricoșătoare. Ca și Salinger, de altfel. Era scris în cartea Destinului ca aceste două avidități să se intersecteze negreșit într-un punct spațio-temporal.

Scria pentru propria lui plăcere

Totul s-a petrecut simplu. Salinger i-a scris. Joyce i-a răspuns. Salinger i-a dat numărul de telefon, Joyce l-a sunat. Salinger a invitat-o pe domeniul lui din Cornish, New Hampshire, Joyce s-a sfătuit cu mama, a primit imediat binecuvântarea părintească și, într-o bună dimineață a anului 1972, tânăra femeie a bătut emoționată în poarta lui Salinger. O Muză nu întârzie niciodată la întâlnire. E împinsă în față de o forță invers proporțională cu greutatea ei (Joyce avea 40 de kilograme). Când s-au zărit, Salinger a surâs, Joyce a surâs. Au intrat în casă și au mâncat plante, ierburi. Salinger era vegetarian. Au discutat despre meșteșugul scrisului. După ce s-au cunoscut mai bine, către amurg, Salinger s-a dezbrăcat, Joyce a făcut la fel și cele două solitudini flămânde au început să se pipăie. Mai mult de atât nu s-a putut. Salinger era lipsit de tandrețe, Joyce era mult prea încordată. Și unde nu-i răbdare, multă, multă răbdare și, mai ales, blândețe, multă, multă blândețe, oricât ai lovi cremenea, iasca nu se aprinde.

Dar prozatorul nu s-a supărat. I-a promis tinerei sale Muze o ședință de presopunctură. Acest termen medical va defini până la sfârșit relația lor.

Nu se știe dacă Salinger mai scria. Joyce pretinde că din camera prozatorului se auzea în fiecare dimineață, timp de două-trei ore, clinchetul zglobiu al mașinii de scris. Poate fi o simplă iluzie. Poate fi adevărat. Poate fi o minciună. Poate fi doar vântul care lovește clopoțeii de la intrare. Salinger, oricum, nu i-a arătat niciodată nimic, nici o pagină, nici un bilețel, nici un rând. Își încuia „manuscrisele” într-un seif. Dar i-a mărturisit că scrisese deja două noi romane și era pe cale să-l isprăvească pe al treilea.

Scria pentru propria lui plăcere, după cum declara telefonic unui redactor al ziarului The New York Times, în 3 noiembrie 1974 (legătura cu Joyce era deja încheiată): „There is a marvelous peace in not publishing. It’s peaceful. Still. Publishing is a terrible invasion of my privacy. I like to write. I love to write. But I write just for myself and my own pleasure”.

O enigmă încâlcită

Aceste afirmații (ca și riguroasa lui izolare) au încurajat credința fierbinte a admiratorilor de pretutindeni în fertilitatea formidabilă a idolului. Strategia lui J.D. Salinger a învins scepticismul tuturor. A rămas constant în atenția criticii. A intentat procese biografilor. I-a dat în judecată pe intruși. Nu s-a lăsat pozat. Mult zgomot pentru nimic. De veghe în lanul de secară a continuat să se vândă într-un ritm de 200.000 de exemplare pe an. Nici un alt scriitor din lume nu a beneficiat de atâta înțelegere. Nimeni n-a dat mai puțin și nu a primit mai mult. Să publici doar nouă povestiri cu adevărat bune și să devii un „clasic în viață” este, cel puțin pentru un european, o enigmă încâlcită. Sau, altfel spus, Salinger este un fenomen pur american, imposibil pe bătrânul continent, unde prozatorii compun, în chip repetat, romane de cel puțin o mie de pagini.

Să revenim la Joyce Maynard, muza inviolabilă. Legătura cu Salinger trena. Presopunctura nu este întotdeauna suficientă. Este nevoie de o flamă… Se plictiseau, așadar, împreună. Își strigau insulte sau nu-și vorbeau cu zilele. Cultivau grădina de zarzavat, se uitau la televizor, făceau yoga și meditau. Între timp, Joyce publică la editura Doubleday (avusese un contract mai vechi) un eseu destul de lung, cu titlul Looking back, în care își povestește copilăria. Încă o dată, Salinger strâmbă din nas. Peste câteva luni, pe când se aflau la Daytona Beach, îi spune cu franchețea tăioasă a geniilor: „Și acum ar fi bine să pleci acasă. Ia-ți lucrurile și părăsește domeniul”. Biata Joyce pleacă.

Nu se vor mai vedea un sfert de secol. În 1997, Joyce Maynard scrie o carte despre relația lor, At Home in the World. Înainte de publicare, face greșala de a-i arăta manuscrisul lui Salinger. Prozatorul ia foc. Strigă: „Ai scris bârfe deșarte, nesemnificative, agresive și denaturate. Îți trăiești viața ca o mahalagioaică jalnică și parazită. Știam că la asta se reduce existența ta, la nimic”.

Epilog. Îndată după apariția cărții (scandalul stârnit a fost imens, criticii au făcut zid în jurul prozatorului „calomniat”), Joyce Maynard vinde la licitație, pentru suma de 160.000 de dolari, scrisorile primite de la Salinger. Și se răcorește…