Emina CĂPĂLNĂŞAN

Dihotomia corect-greșit a ajuns să caracterizeze până și prietenia? Nicidecum. Toleranță cât încape: fir tradițional împletit cu vocea majorității. Uzul ajunge deasupra logicii. Repercusiuni? Doar în plan gramatical.

Povestea este următoarea: în prezent, conform DOOM3, dicționarul specializat întru forme, o colecție importantă de recomandări clare privitoare la flexiunea cuvintelor, se acceptă și forma de singular, pe lângă cea de plural, în situațiile: un prieten de-ai mei/ de-al meu; o prietenă de-ale mele/ de-a mea). Sigur că vorbim de o construcție partitivă, cu susținere logică și o explicație simplă: una dintre prietenele mele. Nu putem opera cu selecții fără a vorbi de plural, nu-i așa? Vorbitorul de rând însă nu face mereu asocierile pe care cercetătorii limbii (ca sistem organizat, cu reguli și argumente) le fac. Trebuie să avem în vedere nu doar acest lucru, ci și parcursul firesc al limbii; de asemenea, dicționarele mai vechi. La articolul meu din Dicționarul limbii romîne literare contemporane (coord. Dimitrie Macrea, Emil Petrovici, 1955-1957), găsim următoarea explicație, însoțită de un exemplu: „precedat de prep. «de» sau «dintre», partitiv”; „A lucrat la d-ta un prieten de-al meu, Sachelarie.” (C. Petrescu). Reținem astfel că asocierea cu singularul nu este de ieri, de azi. Mai mult, în DOOM2 găsim observația: În construcția cu prepoziția de (care și-a pierdut sensul partitiv „dintre”, dobândind sensul „de felul”) + pronume posesiv, norma actuală admite, pe lângă plural, și singularul: un prieten de-ai mei/ de-al meu, o prietenă de-ale mele/ de-a mea. Îndemn astfel spre a căuta, a înțelege și, ulterior, spre a exprima convingeri. Evident, avem libertatea, ca vorbitori, ca cercetători, ca utilizatori ai românei, să alegem varianta care ni se pare potrivită cu propria noastră educație lingvistică. De-al meu și de-a mea (cu indicația v. mei/ mele) este articol în sine în DOOM3 tocmai pentru a atrage atenția asupra faptului că vorbim de o situație specială a materializării lexemului meu. Pe doom.lingv.ro lucrurile sunt și mai bine evidențiate, apărând ca articol separat de-ai mei /de-al meu, cu informațiile: prep. + pr. m. pl./ prep. + pr. m. sg. (un prieten de-ai mei etc./ de-al meu etc.)

Așa cum menționam anterior, sunt importante informațiile de ordin morfologic: în sintagma un prieten al meu, al meu este adjectiv pronominal posesiv, dar când spunem un prieten de–al meu/ de–ai mei, vorbim de pronume posesive, precedate de prep. de. Prepoziția de schimbă lucrurile, așadar.

Interesante mi se par noile abordări ale DOOM-ului în privința statului unor structuri, în sensul că marca genitivului este folosită ca în cazul unor nume proprii; corect este: lui fiu-meu, lui tată-meu/ lui taică-meu, lui frate-meu, lui văru-meu, lui socru-meu. Vorbim de referenți unici și astfel aceste formulări au susținere gramaticală. Lui nu are rol de determinare aici, ci doar marchează un caz. Detaliu esențial: vorbim de elemente substantivale specifice limbajul familiar ori popular, dar nu de folosirea mărcii ca element specific registrelor amintite, întrucât lui tata (s.v. tată, DOOM3) nu are vreo recomandare stilistică specială.

Concluzia e simplă: conform Legii privind organizarea și funcționarea Academiei Române nr. 752/2001, în România, forul care „se îngrijește de cultivarea limbii române și stabilește regulile ortografice obligatorii” este Academia Română. Reguli avem, trebuie doar să le cunoaștem, apropiindu-ne de ele cu încredere, dar și cu detașarea filologului care caută mereu echilibrul între regulă și firescul vorbitorului mai mult sau mai puțin instruit. Conștienți de importanța ordinii, dar și de efemerul unei norme (în definitiv, non-definitivă), putem să vedem cu ochi prietenoși orice deschidere/ orice schimbare, până la urmă, căci, sub semnul acestora, stă libertatea noastră de a alege: o prietenă de-ale mele sau o prietenă de-a mea?