Laura T Ilea

Laura T. ILEA

Pentru a discuta câteva perspective diasporice asupra subiectului contemporan, în continuă mișcare, am ales trei figuri importante din Canada, Franța și Statele Unite, cercetători și filosofi, care activează la intersecția dintre culturi și sisteme universitare: Mirella Tarmure Vadean, Dana Diminescu și Costică Brădățan. Ei vorbesc despre creativitate, transdisciplinaritate și eșec. Activând în spații diferite, la Université de l’Ontario Français, Télécom Paris Tech și Texas Tech University, cei trei se concentrează pe complexitatea umană, pe transdisciplinaritate și pe eșec ca motoare ale schimbării – toate acestea pentru a contura un cadru al creativității umane într-o epocă a multiplelor provocări pentru cunoaștere (și libertate), înăuntrul și în afara universității.

Mirella Tarmure Vadean este membră a CIRET (Centrul Internațional de Cercetare Interdisciplinară, fondat în 1987 de Basarab Nicolescu), Dana Diminescu activează la intersecția dintre sociologie și studii digitale, realizând hărți ale migrației și mobilității, în timp ce Costică Brădățan este autorul volumului In Praise of Failure: Four Lessons in Humility (Harvard University Press, 2023; Spandugino pentru ediția românească, 2024, tradus ca Elogiu eșecului: patru pilde de umilitate), în care explorează patru tipuri de eșec – de la cel social și politic, la cel spiritual și biologic.

Fiecare dintre ei propune noi metode creative de abordare a inteligenței umane în cadrul unor sisteme universitare care au nevoie de reînnoire și adaptare la o lume în care modelele educaționale anterioare nu mai au același impact pe care îl aveau în epoca umanistă. Cuvântul-cheie este mobilitatea: mobilitatea inteligenței umane, remodelată prin confruntarea cu inteligența artificială; mobilitatea migrației; dar și mobilitatea modelelor generate de eșec, care impun o reconsiderare a devenirii umane în dimensiunile ei existențiale, politice și biologice.

Cu Mirella Tarmure Vadean împart interese vechi, în special legate de reacțiile și rezistența la modelul corporate, world class, care se generalizează acum, la preluarea pattern-ului eficientizării, al calcului tehnologic, în mod producție, atât în spațiul românesc, cât și în cel canadian. Ne concentrăm împreună, de multă vreme, pe acele tehnici, discursuri sau comunități care sunt refractare la această înglobare accelerată. Mirella are o privire lucidă, marcată de nostalgia după o epocă și o formare umaniste, dar ea deține, pe de altă parte, o personalitate capabilă de schimbare, reformatare și viziune (ultimul volum colectiv în care semnează se intitulează A Transdisciplinary Legal Methodology Guide and Lexicon for Crisis Response, apărut în 2025 la Palgrave MacMillan – o aplicare a principiilor transdisciplinare la contexte sociale și legale actuale).

Voi sintetiza în cele ce urmează concepția ei asupra transdisciplinarității și în special asupra restaurării complexității umane, într-un context în care aceasta este amenințată de multiplele schimbări ale epocii actuale. Voi insista așadar asupra a două noțiuni pe care le dezvoltă, pe care le voi pune ulterior în legătură cu subiectul migrant al Danei Diminescu, precum și cu subiectul supus eșecului al lui Costică Brădățan, și anume subiectul transdisciplinar astăzi, precum și conceptul de persoană de frontieră, în special în legătură cu postura ființei umane în raport cu cunoașterea.

Mirella Tarmure Vadean și conceptul de „persoană de frontieră”

Prin tripla sa dimensiune, logică, epistemologică și ontologică, transdisciplinaritatea este un mijloc privilegiat de analiză a acestei posturi. Mirella o vede ca fiind un vehicul care ne conduce înspre o zonă de frontieră în educație, formată între vechea paradigmă (încă în vigoare) și noua paradigmă (care este pe cale de a se edifica). În această zonă de frontieră, ea analizează relația dintre subiect și obiect, iar intenția autoarei este foarte simplă: cea de a răspunde la întrebarea Ce anume înseamnă reintroducerea subiectului (a ființei umane) în cunoaștere? Desigur, a vorbi despre reintroducerea acestei noțiuni presupune faptul că ea ar fi fost extirpată, neglijată sau exclusă din ecuația cunoașterii. Așadar, din start suntem derutați, presupunând această inexistență a subiectului, care pare aproape imposibilă. Cum să vezi fără vedere, cum să percepi fără organul percepției, cum să judeci fără integralitatea funcției morale? Și totuși, e ca și cum această relicvă, subiectul, pare mereu a fi integrată în asamblaje mai vaste, în noțiuni înglobante, în practici de excludere. Subiectul e o noțiune desuetă. Ceea ce contează e obiectul (care poate fi măsurat, evaluat, transformat în valoare de piață, eficientizat). Subiectul nu mai e pe piață. Deciziile se iau prin ocultarea acestuia (pentru o înțelegere în profunzime a obiectului și subiectului, în rolul lor de categorii epistemologice, a se consulta și Edgar Morin (2005), „Introduction à la pensée complexe”, în LeMoigne, J.-L., & Morin, E., Intelligence de la complexité. Épistémologie et pragmatique, Seuil, noua ediție, 2013).

Astfel, exercițiul susținut al Mirellei Tarmure Vadean este cel de a replasa subiectul transdisciplinar, complex, pe harta cunoașterii, a-i înțelege atributele care legitimează astăzi persoana-frontieră, precum și raportul ei față de cunoaștere, de competențele profesionale, de abilitățile interpersonale (valori) și de devenire (savoir-devenir).

În calitate de persoane-frontieră, purtători de cunoaștere, ne aflăm astăzi la granița dintre discipline cunoscute și noi domenii transdisciplinare care apar, între individ și colectiv, și poate mai mult ca niciodată, între universitate și societate. Ne revine sarcina de a ne asuma această poziție și de a o pune în aplicare, în special în contextul exosomatizării, proces prin care omul își externalizează atribuțiile și facultățile în afara corpului, în obiecte tehnologice. Exosomatizarea inteligenței certifică refabricarea realului, în care ideea însăși de origine (de sursă) se disipează. Cum poate ființa umană să rămână creativă, în astfel de condiții?

Cred, împreună cu Mirella, că un domeniu în care se poate manifesta creativitatea este cel al non-binarului, care afirmă faptul că ființa umană poate gândi în același timp un lucru și contrariul său – anume previzibilul și imprevizibilul, prezența și absența, posibilul și imposibilul.

Dana Diminescu și conceptul de „migrant conectat”

În acest domeniu aș plasa prezentarea celei de a doua figuri pe care am ales-o pentru acest dialog, și anume Dana Diminescu. Într-un context, de data aceasta diferit, dar care se consacră unui tip special de subiectivare, tipic pentru lumea contemporană, și anume procesului de digitalizare a migrației, precum și imaginarului adiacent, Dana Diminescu dezvoltă conceptul de „migrant conectat”. Într-o discuție cu Guido Nicolosi („Les migrants numériques, Les risques et les opportunités de la migration «connectée»”, publicat în Socio-antropologie, 40/ 2019), ea propune acest concept, care se impune cu forța evidenței în epoca noastră. Dana Diminescu a publicat în 2003 în franceză, iar în 2008-2009 în engleză, un manifest epistemologic, care vorbește despre schimbarea radicală, performativă, a subiectului migrator odată cu dezvoltarea mecanismelor digitale de conectare. Începând cu studiile circulației migratoare din anii ʼ90 (prin intermediul lui Alain Tarrius sau Michel Perladi), cercetătoarea s-a îndreptat înspre dimensiunea tehnologică a legăturilor transnaționale, în special înspre Abdelmalek Sayad, care explică în articolul său „Le phénomène migratoire. Une relation de domination” faptul că studiile despre migrație sunt de fapt studii despre absenți și absențe, de unde și titlul cărții sale, Dubla absență (Double absence. Des illusions de l’émigré aux souffrances de l’immigré, Seuil, 1999).

Intrând în dialog cu această idee, Dana Diminescu explică faptul că prezență și absență sunt două fețe ale aceleiași monede, ambele constitutive pentru migrant. Dar odată cu dezvoltarea tehnicilor digitale de conectare, calitatea prezenței s-a schimbat considerabil: contactul este instantaneu, potențial permanent, o legătură ușor actualizabilă, refăcută în mod cotidian. Tehnologiile digitale intervin în formele incomplete de absență. Dana Diminescu înlocuiește ideea de dezrădăcinare, de pierdere, cu o altă figură, încă dificil definibilă – cea a unui migrant care se manifestă mai degrabă într-o logică de prezență pe mai multe niveluri. Deci, pe scurt, mai multă prezență decât absență. Ea afirmă că formele însele de prezență și de absență s-au schimbat. O prezență permanentă, în universuri multiple, în care absența are altă culoare sau textură pentru că suntem potențial contactabili, în felul acesta creând un anumit spațiu performativ, care se poate actualiza în orice moment. Nu e vorba aici de călătoriile imaginare, ci de instantaneitate, prinsă într-o formă de participare performativă niciodată întâlnită înainte. Pur și simplu migrantul se poate comuta între lumea de origine și noua lume. Nu e vorba nici doar de legătura dintre țara de origine și țara adoptivă, ci și de multiplicarea oportunităților, de conectarea la o rețea transnațională. Rețeaua digitală e canalul prin care administrația îl contactează, dar care poate conduce și la noi forme de ghetoizare, la bule comunitare. Dana Diminescu ne propune un mod de gândire care iese în afara gândirii binare – a fi acasă în patria de origine sau în cea adoptivă – dându-ne ca exemplu o fotografie făcută în 2008 în camera unei familii de filipinezi care trăiau la Paris și care își mențineau în permanență deschis calculatorul, pentru a se putea conecta acasă, la Manila, integrând cele două prezențe incomplete.

Dana Diminescu insistă pe dimensiunea de pharmakon a tehnologiilor digitale. Tehnologia e farmacologie, spunea Bernard Stiegler, remediu și otravă (în La technique et le temps, Fayard, 2018). Din punctul de vedere al unei farmacologii pozitive, ea vine să satisfacă compulsia de proximitate pe care o are orice migrant. Deci, da, să transferi mai rapid bani, să securizezi traversările periculoase, să te miști în viteză, iată câteva lucruri pozitive. Dar, în egală măsură, datoria de a fi prezent permanent la festinul colectiv de acasă devine aproape un al doilea job impus migrantului. Supravegherea și controlul la distanță (familial, de stat sau din rațiuni de marketing) sunt consecințele directe ale conectivității permanente și ale trasabilității inerente tehnologiilor digitale. O traiectorie migratoare astăzi este compusă din aceste urme indiciare, un fel de jurnal de bord înscris în memoria diferitelor servere, susține cercetătoarea. Trasabilitatea este așadar un concept important pentru studiile migratoare digitale. Astfel apar acele așa-numite „diaspora digitale”, în interiorul cărora interacțiunile se multiplică permanent – comunități instabile, colective efemere, care se redefinesc mereu, nu prin procese de includere-excludere, ci prin adeziune și ștergere. E o practică de sine a efemerului, care nu trebuie confundată cu diaspora istorică.

Costică Brădățan și cele patru eșecuri

Ajunși în acest punct, aș dori să vorbesc despre demersul lui Costică Brădățan, care structurează întreaga devenire a sinelui, în bună tradiție umanistă, în jurul problemei eșecului. Acesta este simptomul fundamental al efemerului, cu o funcție cathartică (apropo de poziționarea subiectului între prezență și absență), într-o logică care eludează împlinirea de sine, plasarea în logica binară a excluderii (ceea ce nu se împlinește se numește ratare, ceea ce nu se integrează se numește neadaptare) și ne aruncă într-o logică a două prezențe incomplete, în capacitatea umană de a gândi un lucru și contrariul său, în înrădăcinarea creativității tocmai acolo unde se dezrădăcinează algoritmii, și anume în logica paradoxală în care ruptura, perturbarea și întreruperea, pe scurt eșecul, pot deveni șansa noastră de a ne vindeca de „hybris și egocentrism, de amăgire de sine și de autoînșelare, precum și de proasta noastră adaptare la realitate” (Elogiu eșecului, Spandugino, 2024, p. 19). E interesant și faptul că introducerea cărții lui Brădățan se termină cu pharmakon-ul inerent în orice căutare de sine. Aceasta, fie că e vorba de contextul transdisciplinar, în mișcare și reconfigurare, de cel al migrației, cu toate coordonatele ei, sau de experiența eșecului, ca bază a formării, este ceea ce caracterizează creația: „Veninul șarpelui este deopotrivă otravă și leac” (ibid., p. 20).

Brădățan vorbește despre patru eșecuri fundamentale: cel metafizic (aș zice pascalian), cel politic, cel social și cel biologic. Pentru fiecare dintre acestea, autorul are exemple percutante, ca E.M. Cioran, Simone Weil, Ingmar Bergman, Yukio Mishima, dar cel mai destructurant mi se pare, în contextul de față, cel politic, bazat pe ceea ce el numește „frigiditatea democrației” (p. 95), pentru că democrația nu face promisiuni mărețe, nu seduce și nu încântă. Utopia lui Gandhi, de pildă, căreia autorul îi acordă analize extinse (și nu degeaba, întrucât ele ne schimbă percepția comună asupra personajului) și cu care voi încheia, e un mod de a afirma că pericolul gândirii binare, al gândirii non-imaginative ne expune chiar pe cei mai inteligenți dintre noi, sau tocmai pe aceștia, la derapaje inimaginabile. Cum o spunea Ionesco, într-un interviu acordat lui Judith Jasmin în 1961 (care se regăsește acum în Arhivele Radio Canada): „cei care înghit cu cea mai mare nonșalanță ideologiile nu sunt masele, ci semi-intelectualii”.

Cazul lui Gandhi este îndeaproape documentat de Brădățan atunci când vorbește despre eșecul politic, unde mai include și cazul extrem și foarte bine cunoscut al democrației ateniene și al tribunalului care a hotărât, tot democratic, moartea lui Socrate. Personajul Gandhi este însă reinterpretat acum, într-o nouă lumină: un om dintr-o altă lume care, în chestiunea genocidului armean, a fost de partea otomanilor, care îi îndemna pe chinezi să nu se împotrivească prin luptă japonezilor, care îi îndemna de asemenea pe evreii din Germania nazistă să trăiască satyagraha, rezistența politică pasivă, sub cele mai bune auspicii, care afirma că un milion de morți într-o acțiune de rezistență nonviolentă ar fi cu totul acceptabil, care era gata să sacrifice sute și sute de mii de oameni dacă    era nevoie. Nathuram Godse îl caracterizează pe scurt ca fiind „un pacifist violent care a adus mari nenorociri țării în numele adevărului și nonviolenței” (ibid., p. 116). Insist pe această caracterizare detaliată a „animalului politic” care face ca, în general, orice proiect politic să fie unul eșuat, ca orice ține de transformarea prin răbdare și elevare (ceea ce numim de obicei paideia) să cadă pradă ispitei abuzului de putere, de carismă, să dărâme edificiul prin revoluție și să o ia de la capăt.

Pentru a contracara aceste modele carismatice, bazate pe impunerea abruptă a egoului și pentru a reveni la modelul paideic al „persoanei-frontieră” amintit la începutul textului meu, al lipsei de grabă atunci când judecăm care e absența și care e prezența mobilității subiectului contemporan, migrator, ar trebui probabil să ne lăsăm mai puțin seduși de gândirea binară, de soluțiile univoce, și să acceptăm că trăim în majoritatea timpului în ficțiuni politice sortite eșecului, pentru că nu au legătură cu realitatea. A recâștiga solul concret al realității înseamnă a înțelege în mod profund faptul că suntem sănătoși și bolnavi în același timp, că suntem în căutarea utopiei, a purității, a perfecțiunii algoritmului, dar cădem de fapt în confuzie și haos.

Eșecul întărește de fapt o logică simplă: suntem mai aproape de nimic decât de orice altceva. Încercând să fim perfecți sau să fim totul, ratăm șansa de a realiza ceea ce stă, de fapt, în posibilitățile noastre.