Ștefan AFLOROAEI

Nu știu din ce motive se spune că omului de astăzi i-ar lipsi tocmai certitudinea unui sens. I-ar lipsi, în definitiv, sensul însuși, prezența evidentă și binefăcătoare a acestuia. Dacă omul resimte acum absența apăsătoare a ceva anume, ar fi vorba înainte de toate de cea a unui sens. Așa aflăm spunându-se din ce în ce mai des, însă nu reușesc să înțeleg acest mod de a vorbi.

Știm, totuși, că omul caută mereu să umple lumea vieții sale cu semne și sensuri. Prin fiecare atitudine sau gest și cu orice act de voință se ivesc noi sensuri: proprii sau improprii, reale sau fictive, de tot felul. Cum s-a spus, oamenii s-au obișnuit deja să vadă „un sens în tot ce se întâmplă” și, mai mult încă, să se vadă pe ei înșiși ca „sens și măsură a lucrurilor” (Voința de putere, § 12). De exemplu, când numesc sau disting, când aleg sau decid, când stabilesc o cale sau alta, când voiesc ceva sau altceva. Acest lucru dă la iveală felul în care oamenii obișnuiesc să înțeleagă stările de lucruri; odată numit sau pretins, un sens anunță o tentativă de înțelegere, indiferent că e adecvată sau nu, că are sau nu vreo șansă.

Nu doar nenumărate semne și sensuri obișnuiesc oamenii să vadă, ci la fel de multe coduri, cifruri sau formule, unele utile în folosirea semnelor. Iar o plăcere la fel de mare precum cea de a descifra este aceea de a încifra sau de a codifica. Pare să fie vorba de o nevoie elementară a omului, căci se practică în orice mediu de viață și la orice vârstă. În mod cumva neașteptat, unele coduri sau formule ajung privilegiate. Sau chiar exclusive, ca atunci când se consideră că pentru lectura unor semne există o singură cheie, doar una potrivită (Anthony C. Grayling). În asemenea cazuri, înțelesul, dacă mai poate fi numit astfel, precedă ceea ce ar fi de înțeles. Însă, cum stările de lucruri ne apar mai ales asemeni unor rețele complicate și tot mai extinse, uzăm adesea de o formulă la îndemână.

Știm, desigur, că multe dintre sensurile numite sau pretinse de noi sunt de fapt improprii sau aparente, uneori arbitrare. Ne-am obișnuit totuși să lucrăm cu acestea, le acceptăm ca și cum ar fi reale sau proprii (Hans Vaihinger). Așteptăm mereu semne și dorim să deținem sensuri, să le refacem după propria voință. Prin urmare, credem că acestea există realmente și adesea le vedem ca atare, fiind siguri că știm exact ce vedem și că vedem sigur ce știm. E posibil, oare, ca pe măsură ce vedem tot mai multe semne și sensuri să resimțim și mai mult lipsa unora dintre ele? Nu aș ignora acest fapt care, probabil, ar explica în parte de ce anume se spune că omului de astăzi i-ar lipsi tocmai certitudinea unui sens. Înainte de toate, însă, aș remarca mulțimea și varietatea aproape copleșitoare de sensuri ce populează lumea vieții noastre. O adevărată invazie de sensuri, aș zice, fictive sau întrupate, pur formale sau îngropate în materie, așteptate îndelung sau căzute intempestiv de nu se știe unde și cum. Aș compara prezența lor cu fabuloasele invazii de lăcuste, numai că acestea din urmă se ivesc arareori și dispar repede, lăsând în urmă o amintire vagă. În schimb, vechile și noile sensuri acoperă deja lumea în care trăim și excedă cu totul acele realități pe care le-am putea socoti elementare.

nesfârșita multiplicare a unor sensuri

Paginile unor scriitori pot fi neașteptat de sugestive în această privință. Nu doresc să spun că scriitorul și-ar propune să ne transmită prin paginile sale un sens ori altul. Nu aș crede că procedează în acest fel. Dar, cumva indirect, poate sugera un mod aparte de a vedea lucrurile, mai proaspăt și eliberat într-o măsură de atâtea sensuri și interpretări uzuale. De exemplu, paginile intitulate Grabnic se va scutura, de Yasunari Kawabata[1].

Să ne reamintim câteva secvențe din prima parte a povestirii. Cineva acuzat de crimă, Yamabe Saburō, e condamnat la muncă silnică pe viață. Se întâmplă să moară în închisoare după puțin timp. Totul părea clar pentru instanța care l-a condamnat, însă, din relatările unora și din procesele verbale revăzute mai târziu, nimic nu era sigur. Oficial, Yamabe Saburō e înfățișat ca un criminal cu sânge rece sau ca un maniac. Se găsise și o motivație cumva științifică: tulburare mintală. Doar că, pe nesimțite, povestirea te atrage într-un joc absolut neobișnuit. Naratorul devine el însuși personaj în propria povestire, chiar unul care caută să scrie despre cele întâmplate, dar și un ambiguu apropiat al celor două fete ucise, sau, poate, confidentul lor secret, dacă nu cumva și altceva. Lucruri nesigure afli și despre alte personaje; cu fiecare dintre ele se anunță un posibil scenariu al unei realități în curs de a prinde chip. În spațiul de joc al acestor multiple apariții și narațiuni, aproape totul ia o formă romanescă: „unde sfârșește datoria justiției, […] începe sarcina prozatorului” (p. 185). Până și confesiunile celui socotit criminal, procesele verbale compuse de polițiști sau documentele unor procurori, toate par să devină fragmente dintr-un roman vast și neîncheiat.

Un lucru e greu totuși de ignorat. Anume, cel adus în fața instanței, Yamabe Saburō, se confruntă de la o zi la alta nu cu absența sensului, ci cu inflația lui continuă și indefinită. Are tot timpul în față nesfârșita multiplicare a unor sensuri. Bunăoară, mereu se reface sensul celor reale și în multe versiuni. Cei care cercetează cazul anunță, cu orice pas făcut, ce s-a întâmplat „realmente”, fiecare descoperind un sens („sigur”) al realității. Fiecare descrie un scenariu credibil, încât Yamabe Saburō simte nevoia să afirme, după ce îi ascultă, că, într-adevăr, așa au decurs lucrurile, așa s-a întâmplat. Uneori ar prefera să știe că nimic nu e sigur, că niciun sens al realității nu poate fi reținut ca atare. Probabil că lumea lui singulară, în care uneori se retrage imaginar, este una liberă de atâtea sensuri și formule sigure. Însă anchetatorii revin cu insistență, știind bine ce să întrebe și ce să scrie. Singur în fața lor, cel interogat are sentimentul că nu mai știe nimic și că, până la urmă, poate să creadă orice.

În consecință, Yamabe Saburō se îndoiește tot mai mult de sine. Dă atunci vina pe memoria lui slabă sau pe atenția precară, pe simțurile sale îndoielnice. Este exact ce așteaptă cei care-l anchetează, spunându-i imediat despre ce e vorba și ce trebuie să-și aducă aminte. În acest fel, locul propriei memorii e luat, puțin câte puțin, de ceea ce i se spune („Dacă stau să mă gândesc, nu știu în ce măsură chiar îmi mai amintesc bine de împrejurările de atunci, deoarece cu ocazia interogatoriului mai mulți funcționari oficiali mi-au spus ce am făcut, iar acum nu prea mai pot să fac bine diferența între toate amănuntele celor două variante pe care le am în cap”) (p. 189). I se spune ce a făcut și i se cere să repete, ca să creadă el însuși în ceea ce declară. Noua lui memorie devine evidentă prin aceea că el poate relata faptele despre care i s-a spus că ar fi adevărate, iar o asemenea relatare poate fi reluată întocmai și de multe ori. Doar că „amintirile” sale comportă ceva straniu. Privesc, de fapt, simple posibilități sau alternative, însă văzute de alții ca întâmplări reale. Deși vorbesc despre fapte trecute, ele generează chiar în prezent acest trecut. Și îl fac să apară astfel, ca un trecut real, prin simpla consimțire a celui în cauză la logica oficială a sensului. Cu aceasta, memoria personajului se dedublează în profunzime și complet indecis, fapt ce amplifică nesiguranța de sine.

Simțul a ceva nesigur nu-l mai părăsește deloc pe Yamabe Saburō. Crede în sinea sa că adevărul celor petrecute nu-l știe de fapt nimeni, căci nu există martori. Din varii motive, precum oboseala extremă, reia acele propoziții pe care așteaptă alții să le audă. Sau, pur și simplu, consimte la felul în care cei din fața lui multiplică sensul celor petrecute. Mult dincoace de toate acestea rămân tocmai viața și moartea celor două tinere, la fel și viața celui acuzat de crimă sau frământările lui nesfârșite. Însă asemenea lucruri nu mai contau atunci. Cum adaugă la un moment dat naratorul, nu poți surprinde respirația vie a unor oameni din paginile unui dicționar. La fel și urmele firave ale vieții lor, ajung irecognoscibile în acele consemnări care își preiau înțelesul din coduri sau regulamente generale. Și care, cum am văzut, acoperă totul cu semne și sensuri instituite prin însăși voința lor.

[1] Cf. Yasunari Kawabata, Lacul (roman), Brațul, Grabnic se va scutura (povestiri), traducere din japoneză și note de Flavius Florea, Humanitas, 2019. Titlul ultimei povestiri, după cum menționează traducătorul, reia o secvență dintr-un poem vechi și anonim, Iroha uta, de inspirație budistă.