Magda URSACHE

Sufletul omului e ca un val – sufletul unei națiuni ca un ocean.

Mihai Eminescu

Spune C.D. Zeletin că „un om de cultură și în special de reflexie are un apetit mai mare față de trecut”. Ca Eminescu, spune tot doctorul Zeletin, „arzător pentru cele mai înalte și drastic pentru mizeria de obște și pentru micimea sufletească”. Cum altfel? Vorba lui Eminescu gazetarul (M.s.s. 2269, f. 20): „pentru o minte mare totu-i problem; iar pentru 75 de dramuri de creier totu-i sigur”.

N-a fost destul ocărât Eminescu în al său secol că prea lua totul în serios? A cunoscut și furie, și batjocură. Și atunci, ca și acum, era periculos să-ți etalezi convingerile personale privind chestiuni delicate. Ce nu îi plăcea lui Petre Carp la Eminescu? Ideile personale prea inflexibile, ideea națională prea apăsată, polemicile cu conservatorii (care-l plăteau la Timpul, iar el le critica ideile politice greșite). Cum să accepte Eminescu o alianță a junimiștilor Maiorescu și Carp cu Brătianu? NU, a strigat Eminescu. Conservatorii ar trebui să reacționeze contra unui calp „progres” liberal.

Ce îl mai indigna pe Carp? Ideea de suveranitate în politica externă. Societatea Carpații îi deranja pe austrieci, ca și Doina cu „de la Nistru pân’ la Tisa”. Identitatea are rădăcini creștinești adânci la români. La fel, omenia. Cât despre religie, așa-zisul ateu Eminescu (câtă prostie să susții așa ceva!; Papa Ioan Paul al II-lea, preabunul, a recitat Rugăciune de Mihai Eminescu în Piazza San Pietro din Roma, în românește, în 1999) ar fi vrut ca regele Carol I să treacă la ortodoxie, nu poporul la papistași.

Cu cât ai mai mare aversiune față de național, cu atât ești mai apreciat în vremile noastre tulburi. Marxismul frankfurtian a cerut aversiune față de nat și națiune. „Stafia” din Manifestul comunist e acum corectitudinea politică, patologică de-a dreptul. Utopia internaționalismului proletar, cu proletarii uniți peste granițe, a reapărut ca utopie a globalizării. De ce ne-am opune fericirii de a ne încălzi/ răcori cum vor alții, de a ne lumina cum vor alții, de a mânca așa cum vor alții? Vom consuma lumină globală! Totu-i să ne vindecăm urgent de tradiție, ortodoxie, de limba nativă, că nu-s corecte politic. Antieuropeniștii sunt declarați naționaliști reacționari. Dar reacționar nu înseamnă – mă repet, că trebuie – cel care reacționează? Maniheismul luptei de clasă a revenit în forță, cu un amendament: acum majoritatea e rea, minoritatea e bună.

Mi se transmite și mie („Pleacă de acolo! – de la reviste cu amprentă națională – că altfel…”). Altfel ce? Pentru mine nu există altă scară socială decât scara bibliotecii, și ea cu ușa închisă mult timp de virusul bizar.

Nu sunt negați bărbații secolului XX, ca Stere și Iorga, așa cum notează Cornel Ungureanu, care au avut „traseu regal”? Traseu sfârșit în moarte cruntă pentru Iorga, ucis sălbatic. Cât despre Stere, Zigu Ornea l-a împins în umbra „iluminatului” Gherea. Și aici trebuie să-l citez pe Aurel C. Popovici (Naționalism sau democrație. O critică a civilizațiunii moderne,1910, lucrare republicată de Editura SENS, 2020): „Căci politica e treabă de tată, nu de mamă. Treabă de bărbați, nu de muieri. Patriotismul luminat e bărbăție înțeleaptă. Demagogia-i muieret, când Xantipa, când cocotă, cu istericale”. „Femeia – măr de ceartă”, ar fi reacționat Eminescu. Contrar lui A.C. Popovici, feminiștii convinși aflați în capul trebii vor musai pe cineva de genul feminin. Mungiu? Piesa de teatru Evangheliștii corespunde, îi dovedește potențialul de a rescrie Noul Testament, luându-l în vârful pixului pe Iisus.

În primă fază post-socialistă, a fost simplu să iei agheasmă-n gură și să-ți cauți vreun preot în familie, măcar cumătru, dacă nu rudă de sânge. Sau vreun deținut politic la Canal. Nici măcar Raportorul contra comunismului (era să scriu Rapaport, atât e de absurd acest raport comandat de Băsescu-Petrov) n-a avut tătâne kominternist, nici mătuși ilegaliste; ba chiar a declarat că ar fi fost comunistofob la secret. Acum e și mai simplu: hulind Biserica și catedrala ei, pe preoți, pe martirii gherlelor. Iar golul etic al guvernanților crește și crește. De ținut minte: în Ferma animalelor de Orwell, animalele care i-au contestat pe porci și au pus laba pe putere au ajuns și ele porci. Or, sunt indicii că nu s-a schimbat nici miezul, nici coaja lucrurilor. Nici în secolul ce trecu, nici în cel ce abia a început.

În ce-i privește pe intelocrații noștri, fie ei idealiști ofensivi ori sceptici ofensivi, nimeni n-ar trebui să scrie laude pentru puterea politică pesedistă, liberală, udemeristă și câte or mai fi. Cu atât mai mult cu cât, așa cum vede, cu ochiul liber, un publicist, „proletcultul își arată din nou capul și nasul”, iar stalinismul își arată din nou „ghiarii și dințile”, cum cerea cincizecistul Iosif Chișinevski, cenzorul unei culturi căreia nu-i știa limba. Cu agresivitate proletcultă, Ovid S. Crohmălniceanu scria în Flacăra, an 1949: „Suntem unul dintre puținele popoare care avem nenorocul ca figura majoră a poeziei noastre să fie prizoniera unei concepții de viață reacționare”. După multe decenii obsedante, a venit și a doua „jertfire”, în Astra anului 1990: „Eminescu a legitimat totalitarismul orwelian”. Și încă: „În Eminescu mai cred doar paranoicii, protocroniștii, antioccidentalii, ultranaționaliștii” (Virgil Nemoianu, Despărțirea de Eminescu). „Galaxia Grama” (e sintagma lui D.R. Popescu) a mers „din izbânzi în izbânzi” contra celei mai înalte valori de patrimoniu. Hermeneuți, eseiști, poeți și cronicari, gazetari și tocșoiști l-au plasat între crypto-comunism și crypto-fascism. Dăruirea de sine, spiritul de jertfă sună unora proto-legionar; alți soldați ai cauzei demitizării (în acest context, mit înseamnă făcătură) decid că e „geniu fals”, „totem al tribului nostru”, cerând să-i scoatem pe elevi de sub „jugul lui Eminescu” și să-i salvăm pe tineri de la „tortura de a-l citi”, fiind „model păgubitor”, „anacronic”, „izolaționist”.

Nu sunt ideile lui Eminescu mai bune decât ale guvernanților actuali? Ba bine că nu. Cine poate fi convins de patriotismul emfatic (până la ridicol) al liberalului Batistuță și de datoria sa „patriotică” de a propăși? Când îl aud, îl aud pe Cațavencu: „voiu progresul cu orice preț.”

Eminescu nu vrea o țară ca afară, ci una fără fameni, fără pătură superpusă parazită. Nu vrea o Românie fără diamantele lipsă ale Coroanei: Bucovina, Basarabia, Ținutul Herța, Transilvania și altele, și altele. Nu acceptă nici Dualismul. Vrea acordarea cetățeniei evreilor individual, nu în masă, cum au cerut Puterile Europene, la schimb cu independența țării. Nu place acest clar de Eminescu, atât de incorect politic. Cu atât mai puțin soluția sa: muncă-echitate-adevăr. Cui nu îi place „buna gospodărire bătrânească”, așa cum scrie în Curierul de Iași? Celor care risipesc aiurea banul public. Corupția e plantă carnivoră, Nepenthes, cu tulpini vii și rezistente.

Mai potoliți-l pe Eminescu! Ce atâta mitizare? Să-l reajustăm, eventual să-l rescriem și să reașezăm ierarhiile. I.P. Culianu a și găsit înlocuitorul în… Macedonski: „măsura intoleranței intelighenției noastre de baltă e dată de cazul lui Macedonski, ostracizat și exilat pentru că a avut neghiobia de a da o judecată de bun simț asupra Poetului cu majusculă” (Studii literare II. Soarele și luna. Otrăvurile admirației, Ed. Polirom, 2009). Iată epigrama bun-simțistului Macedonski: „Un X, pretins poet, acum/ S-a dus pe cel mai jalnic drum./ L-aș plânge, dacă-n balamuc/ Destinul său n-ar fi mai bun;/ Căci până ieri a fost năuc/ Și nu e azi decât nebun!”.

Ia să utilizăm minuscula pentru Poetul Eminescu, icoană doar pentru bețivi, bolnavi mental, ratați. Primul Ratat (aici hermeneutul cere majusculă) este el, Eminescu: „un Eminescu foarte mic, un om grosolan și impulsiv, pasional, libidinos”. Pe deasupra, „erotoman și ambiguu sexual”. Mintea lui de psihopat (dar așa-zis influencer „contaminant”, cu putere de fascinație peste secolul său) a dus la fascism, legionarism și de acolo la ceaușism. Atacurile lui Culianu la Eminescu s-au produs în vara lui 1989. Ideologia politically correct cerea rezervă față de valorile etnice. Resentimentar față de „deșertul cultural românesc”, Culianu se rostea disprețuitor privind „valorile ancestrale ale românilor și ale beduinilor deopotrivă, ospitalitatea, generozitatea”. Beduini? Se spune că beduinii văd de două ori mai departe decât alți oameni, de unde sintagma „privire de beduin”.

Dilema nr. 265/ 1998 și-a propus ferm să demitizeze mitul poetului național. Minoră miză, în opinia mea. La 150 de ani de la nașterea lui Eminescu, în 2000, H.-R. Patapievici a făcut anunțul: „steaua lui Eminescu a apus”. E vechi, domnule, noi suntem mai noi!

Trebuia, în fine, țintit în „inima canonului național”, așa cum formulează Theodor Codreanu. Cum reacționează eseistul la etichete ca „reacționar” și „antiprogresist”? Ingenios, chapeau bas! Ce să-ți mai bați gura de-a surda în dialog cu orbitorii noștri contemporani: „mai profitabil ne este a transforma «defectul» în suprema calitate, de o actualitate stringentă, acum și pe viitor” (v. „Șansa de a fi reacționar”, în volumul Polemici incorecte politic, Editura Rafet, 2000, p. 69).

Țin minte că, citindu-l pe Th. Codreanu, Petru Ursache mi–a spus, cu un zâmbet: „Ce-i rău să fii puțintel reacționar?”. Și a continuat, fără zâmbet: „Nu-i literatura mare reacționară? Nu sunt Dante, Shakespeare, Cervantes, Goethe reacționari? La noi, Eminescu, Coșbuc, Goga, Blaga, Vintilă Horia, Rebreanu, Preda… Stânjenesc, prin slova lor, progresul?”.

Și Theodor Codreanu a conchis, la pagina 72 a polemicilor sale, evaluate de el însuși, autoironic, incorecte politic: „Așadar avem nevoie de reacționari ca Eminescu așa cum avem nevoie de aer”.