Gabi BARTIC

EPISODUL 1: Prima poezie românească. Sau ce făceam noi, ce făcea Beethoven

Dragă Filip, să începem cu începutul.

Acum aproximativ 240 de ani, pe la sfârșit de secol XVIII, un domn pe nume Ienăchiță Văcărescu s-a gândit să scrie poezie. Și a ieșit ceva… drăguț. Naiv. Curat. Cu inimă bună.

Un fel de „primul desen cu case și copaci” al literaturii noastre.

Poemul lui arată cam așa:

**Într-o grădină,

Lâng-o tulpină,

Zării o floare, ca o lumină.

S-o tai, se strică!

S-o las, mi-e frică

Că vine altul şi mi-o rădică.**

Poate fi o poveste vegetală sau – se chinuie criticii să zică – o timidă poezie de amor. Vezi și tu ce-ți spune. N-aș forța analize din acelea care te fac pe tine să râzi, gen „eul liric”.

Aici eul liric e nedumerit și pare că asta e suficient.

E simpatic. E copilăresc. E ce poate scrie o cultură aflată abia în zori.

  1. Și acum, surpriza: ce făcea Europa în timpul ăsta?

Ei bine… în 1808, Beethoven compunea Simfonia a V-a. Boom-boom-boom-booom.

Nivelul „să tremure pereții lumii, nu doar tulpina din grădina lui Ienăchiță”.

În Franța, se citeau Rousseau și Voltaire. În Germania, Goethe scria Faust. În Anglia, Jane Austen termina Sense and Sensibility.

La noi, abia puneam alfabetul în ordine și încercam să explicăm ce e o rimă.

Nu e o rușine. E doar adevărul. Am pornit mai târziu. Dar asta face povestea noastră cu atât mai frumoasă.

  1. Și totuși… există ceva minunat aici.

Știi ce e uimitor?

Că în doar două secole, am trecut de la „grădină/ tulpină” la:

„Stelele-n cer/ deasupra mărilor/ ard depărtărilor/ până ce pier”

și la:

„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată.”

Saltul ăsta este uluitor.

Nu poți să-l explici dacă nu privești cultura ca pe un organism viu care, la un moment dat, a început să respire singur.

Asta e frumusețea literaturii române: nu că am fost mari de la început, ci că am devenit foarte repede mari.

EPISODUL 16: Liviu Rebreanu: teama de a nu avea

Cum se citește Rebreanu (și de ce nu e un autor „plăcut”. Sau, să reformulez: de ce mie nu mi-a prea plăcut.)

Filip, Rebreanu nu e un scriitor care să-ți facă viața ușoară.

Nu e poetic.

Nu e ironic.

Nu e blând.

Rebreanu nu te ia de mână.

Te pune într-o situație și te obligă s-o privești până la capăt.

La el nu există „hai să vedem și partea bună”.

Există doar oameni, dorințe, frici – și consecințele lor.

Dacă Slavici te învață să judeci, Rebreanu te obligă să vezi. Știi cum făceai când erai micuț și, când ne uitam la un film, la scenele dure te ascundeai? Ei, la Rebreanu nu se poate. Sunt proiectate oriunde te ascunzi.

(…)

Tema centrală: teama de a nu avea

Asta e miza lui Rebreanu.

Nu „vreau mai mult”.

Nu „vreau să fiu cineva”.

Ci:

„Mi-e frică să nu rămân fără.”

Fără pământ.

Fără siguranță.

Fără statut.

Fără dreptul de a conta.

Ion nu e lacom în sens caricatural.

Ion e terifiat.

Trăiește într-o lume în care:

– fără avere nu exiști,

– fără pământ nu ai viitor,

– fără „ceva al tău” ești vulnerabil.

Rebreanu scrie exact despre momentul în care frica devine motor moral.

EPISODUL 18: Lucian Blaga: a vedea fără a strica

Cum se citește Blaga (și de ce nu trebuie „înțeles”)

Dragă Filip,

Blaga nu se citește ca să fie înțeles.

Se citește ca să fie lăsat să fie.

Nu îl desfaci, nu îl diseci, nu îl „explici”.

Nu îi cauți mesajul ca pe o lecție.

Blaga nu operează stări, trăiri sau peisaje – umblă încet pe lângă ele.

Cu grijă. Cu tăcere. Ca într-un muzeu în care nu atingi nimic, dar vezi tot.

E ca și cum ai merge cu el pe vârfuri printr-un tablou, iar el ți-ar spune, din când în când:

– Uite. Ai văzut asta?

– Nu? E bine. Nu trebuia să vezi mai mult.

Blaga nu vrea să cucerească lumea.

Vrea să nu o strice.

EPISODUL 15: Topîrceanu: poetul care nu se ia în serios (dar ne ia foarte în serios pe noi)

Cum se citește Topîrceanu

Dragă Filip,

există poeți care vor să te impresioneze.

Există poeți care vor să te înalțe.

Și există poeți care stau lângă tine pe bancă și-ți spun ceva inteligent, cu un zâmbet mic în colțul gurii.

Așa e George Topârceanu.

Nu vine cu tunete.

Nu pozează în geniu.

Nu cere liniște în sală.

Face ceva mult mai greu: spune lucruri serioase fără să se umfle.

Topârceanu e poetul reacției:

– reacție la poeții prea solemni,

– reacție la criticii prețioși,

– reacție la lumea care se ia mult prea tare în serios.

Și tocmai de asta e extraordinar. Mie, cel puțin, mi-e tare drag. M-aș bucura să-ți fie și ție.

(Pentru mai multe episoade:  https://www.facebook.com/gabi.bartic)