Cristina HERMEZIU

Un dialog cu Gabi Bartic, socioloagă și expertă în educație

Cristina HERMEZIU: De ceva vreme publicați pe rețelele de socializare, cu un oarecare succes, seria Literatura română (nu foarte) veche povestită copilului meu. De unde a pornit ideea acestui format inedit și decomplexat de abordare a literaturii române?

Gabi BARTIC: Sunt profesionist în educație. Spun asta nu ca un argument de autoritate, ci ca o precizare de context. Lucrez în evaluare educațională, mai exact. În ultimii ani, o parte importantă din munca mea a însemnat analiza sistemelor educaționale inclusiv în cheie comparativă. Seria Literatura română povestită copilului meu a apărut exact dintr-un astfel de exercițiu: la apariția noii programe de clasa a IX-a mă uitam, în paralel, la ce fac alte sisteme care nu renunță la canon, dar refuză să-l transforme într-un obstacol. Canonul rămâne acolo, solid, dar e înconjurat de exerciții de traducere, de apropiere, de contextualizare. Exemplul cel mai la îndemână este Shakespeare: omniprezent, canonic până la os, dar predat prin rescrieri, comparații, adaptări, jocuri de limbaj, punți către prezent.

La un moment dat mi-am spus că problema nu mă privește direct. Copilul meu studiază într-un alt sistem. E, într-un fel, „salvat”. Și totuși, am simțit nevoia să fac un exercițiu. Cum ar fi să-i povestesc lui Filip, copilul meu de 13 ani, literatura veche? Pentru că sunt profund convinsă de un lucru simplu: unui copil de 13 ani, mergând spre 14, îi poți explica orice, dacă știi ce faci. I-am explicat fuziunea și fisiunea nucleară când avea 5-6 ani. Nu văd de ce Ienăchiță Văcărescu ar fi mai inaccesibil la 13. Așa a început seria. Nu ca un demers didactic în sens strict, ci ca un exercițiu dialectic. Un test: dacă eu îi pot explica lui Budai-Deleanu fără să-l sacralizez, fără să-l micșorez, fără să-l falsific, atunci oricine poate. Nu e vorba despre metode sofisticate, ci despre o renunțare.

Ce credeți că ar trebui schimbat că să-i facem pe elevi și pe liceeni mai receptivi față de operele literare „canonice” sau nu?

Trebuie să ne dăm jos de pe două piedestale. Primul este piedestalul propriei importanțe. Profesorul-magistru, intangibil, grav, infailibil. Cel care nu glumește, nu ezită, nu e contrazis (cum ar putea fi contrazis?). Care transmite, prin fiecare cuvânt, „știința pură” la care a ajuns după un ritual inițiatic la care cei din fața lui nu au acces. Dar, iată, coboară el din sferele înaltei cunoașteri pe piedestal și-o transmite, în uimirea tăcută a audienței. În momentul în care te urci acolo, pe piedestalul pe care ți-l construiești din propria importanță, nu mai porți o conversație cu elevul. Îi ceri supunere. Ascultare și-atât.

Al doilea este piedestalul operei. Ideea că literatura canonică trebuie abordată cu solemnitate, cu frică, cu tăcere ritualică. Că nu ai voie să râzi cu Caragiale, să te enervezi pe Rebreanu, să nu înțelegi din prima un poem de Bacovia. Că există o interpretare „bună” și restul sunt erori. Sau orori, după caz. Imediat ce reușim să coborâm de pe aceste două piedestale, literatura este salvată.

Trebuie schimbat canonul sau trebuie schimbată abordarea sa?

Canonul nu e problema. Discursul despre el este. Textele canonice au rezistat pentru că spun ceva esențial despre oameni: despre frică, putere, iubire, pierdere, compromis. Ele nu devin indezirabile peste noapte. Devine indezirabil modul în care le prezentăm: ca pe niște obiecte de cult, nu ca pe niște texte vii. În momentul în care literatura e pusă pe raftul de sus, super-glorificată și ritualizată, copilul primește un mesaj foarte clar: nu e de tine. Dacă nu înțelegi repede, dacă nu simți „cum trebuie”, dacă nu vorbești în jargonul corect, problema e la tine. Asta nu e respect pentru literatură. E o formă de excludere. Nimic nu vorbește mai mult despre eșecul felului în care vorbim azi și mereu, în școli, despre literatură, decât generațiile întregi de copii, acum adulți, care „nu mai știu nimic” din literatura de gimnaziu și liceu.

Ce face, de fapt, altfel, această serie de prezentări de autori canonici pe care ați inițiat-o?

Nu propune scurtături. Nu „actualizează” textele în sens trivial. Nu renunță la complexitate. Face ceva mult mai modest și mai dificil: le aduce înapoi în registrul uman. Context înainte de analiză. Întrebări înainte de concluzii. Analogii înainte de definiții. Dreptul de a nu înțelege din prima. Uneori, nici dintr-a doua. Am observat ceva esențial: în momentul în care dispare frica, apare curiozitatea. Iar curiozitatea este mult mai eficientă decât respectul impus.

Ce le-ați răspunde celor care spun că astfel schematizați literatura, reducând-o la o tranzitivitate pragmatică?

Le-aș răspunde că riscul există, dar că alternativa practicată astăzi este mult mai gravă. Da, orice tentativă de apropiere, de „traducere”, de explicare comportă riscul de a simplifica. Dar ceea ce facem în școală de decenii nu este o protejare a complexității literaturii, ci o sacralizare sterilă a ei. Am mutat literatura într-o zonă ritualică, solemnă, inaccesibilă, unde copilul nu mai are voie să întrebe, să râdă, să nu înțeleagă, să aibă alte opinii. I se explică, sec, ce trebuie să înțeleagă și cam atât. Eu nu reduc literatura la „mesaj” sau la utilitate. Dimpotrivă: încerc să o scot din comentariu și s-o aduc înapoi în text. Când explic Bacovia, Blaga, Rebreanu sau Papadat-Bengescu, nu spun „asta înseamnă”. Spun: uite cum funcționează, uite ce face autorul, uite ce simt eu când citesc. Literatura nu este un obiect fragil care se sparge dacă îl atingi. Este un organism viu care moare doar dacă nu-l mai atinge nimeni. Că apropierea mea „schematizează” pentru un cititor deja format, e foarte posibil. Dar pentru un copil de 13-15 ani, alternativa nu este o lectură mai profundă, ci nelectura. Între o literatură ușor aproximată, dar vie, și o literatură perfect păstrată, dar abandonată, eu aleg fără ezitare prima variantă.

În ce măsură schimbarea canonului ar aduce cu adevărat o schimbare?

Canonul poate fi discutat, ajustat, recontextualizat. Dar schimbarea urgentă nu este lista de autori, ci felul în care vorbim despre ei. Dacă schimbăm canonul fără să schimbăm discursul, vom obține același rezultat: alte texte urcate pe același piedestal inaccesibil. Nu textele îi îndepărtează pe liceeni de literatură. Ci ideea că literatura (veche, nouă, de orice fel) e un teritoriu rezervat celor „inițiați”.

Care ar fi o abordare adecvată în privința modului de a preda literatura pentru a nu-i pierde pe elevi? Ce ar fi realist să ne propunem?

Nu să-i facem pe toți copiii să iubească literatura. Asta e o iluzie. Ci să nu-i alungăm definitiv de la ea. Să le lăsăm o ușă deschisă. Să știe că pot reveni peste ani la același text și vor vedea altceva. Să înțeleagă că sensurile nu se epuizează la prima lectură. Literatura canonică nu are nevoie să fie apărată cu solemnitate. Are nevoie să fie povestită pe limba oamenilor vii. M-am convins de asta după sutele de mesaje primite mai cu seamă de la adulți care-mi scriu, după fiecare episod, că „în sfârșit înțeleg”.