Cristina HERMEZIU

Laure HINCKEL este una dintre cele mai apreciate traducătoare din limba română, publicând în franceză, din 2005 și până acum, traducerea a peste 30 de cărți. În ultimele două decenii au intrat, astfel, în circuitul librăriilor și al cititorilor francezi sau francofoni autori români importanți precum Eugen Barbu, Camil Petrescu, Andrei Pleșu, Ștefan Agopian, Dan Lungu, Simona Sora, Cecilia Ștefănescu, Lucian Dan Teodorovici, Ștefan Baștovoi, Marin Mălaicu Hondrari, Matei Vișniec, Varujan Vosganian. De asemenea, este traducătoarea în franceză a lui Mircea Cărtărescu, a cărui operă este publicată în întreaga lume.

Romanul Solenoid al lui Mircea Cărtărescu, publicat la Editura Noir sur Blanc în traducerea sa, a câștigat Premiul Transfuge 2019 pentru cel mai bun roman european, Premiul Millepages 2019 (categoria Roman străin) și a fost nominalizat la numeroase premii. Negustorul de începuturi de roman, romanul lui Matei Vișniec, publicat la Editura Jacqueline Chambon/ Actes Sud, a primit Premiul Jean Monnet pentru Literatură Europeană la Festivalul de la Cognac în 2016. În 2025, Laure Hinckel este distinsă cu Marele Premiu de Traducere Arles pentru traducerea romanului Theodoros de Mircea Cărtărescu.

Cristina HERMEZIU: Dragă Laure Hinckel, sunteți traducătoare de literatură română în franceză cu o listă impresionantă de autori traduși. Putem să traducem o literatură fără să-i cunoaștem îndeaproape țara și oamenii săi? În ce împrejurări limba română v-a devenit familiară?

Laure HINCKEL: Adevărul este că, înainte de a începe să traduc literatură română, am avut un interval de timp destul de îndelungat în care am putut cunoaște viața cotidiană, cultura și tot ce ținea de actualitate. Am locuit în București începând cu luna decembrie 1990 aproape fără întrerupere până în 2000, ca jurnalistă, corespondentă în special pentru știri. Dar am făcut și reportaje ample în Moldova, în Bulgaria sau în Serbia.

În anii 1990, teribili, românii descopereau deodată libertatea de expresie și o foame nemaipomenită de presă, dar veneau și cu o moștenire grea din regimul comunist, cu multă sărăcie și imaturitate politică. În ce măsură imersiunea din acei ani în societatea românească s-a dovedit utilă mai târziu ca traducătoare – și mă gândesc la traducerea unor romane de Dan Lungu sau de Lucian Dan Teodorovici…

Acea imersiune cum spuneți a fost desigur benefică. Aș fi putut foarte bine să nu învăț limba română, să mă descurc doar cu franceza și engleza. Nu mă obliga nimeni să învăț pe de rost conjugările și nici să citesc presa literară, de exemplu. Dar mă atrăgea acest lucru, limba ca mijloc de expresie. Probabil că, tocmai fiindcă mă descurcam cu o limbă română vie, căpătată prin contactul cu limba scriitorilor contemporani, m-am întors acasă cu cartea lui Dan Lungu, Raiul găinilor. E de altfel, prima carte pentru care am și obținut un contract de traducere. Vă amintiți poate, e o carte plină de argou și de bancuri, cu referire la anii 1990. Dar aproape în același timp am propus și am tradus Despre îngeri/ Actualité des anges, eseul lui Andrei Pleșu – care numai un text argotic nu e!

Ați descoperit deci literatura română direct în limba sa de scriere: prin ce v-a sedus? Vă amintiți ce cărți ați citit prima oară în limba română?

Dacă nu mă înșel, cred că prima dată am citit texte literare importante din literatura universală grație traducerilor lui Mircea Ivănescu în română, și erau romane sud-americane: ca să vezi! Nu-mi amintesc prea bine, dar știu că am citit enorm de multe articole de presă și de critică literară. Un lucru știu sigur, că Din Calidor de Paul Goma a fost printre primele cărți pe care le-am avut și la care m-am înhămat imediat ce am început să învăț limba română, încercând să înțeleg ceva. Evident că era mult prea mult pentru o debutantă care învăța de una singură.

Dar cum ia naștere dorința de a traduce o carte? Ce alchimie se produce în mintea traducătorului sau ce criterii se activează? Un studiu de piață, gustul cititorilor în limba țintă? Sau e vorba de un instinct care se cizelează de-a lungul timpului?

Lucrurile au evoluat de-a lungul timpului. Dorința de a traduce o carte se naște odată cu profunda ei înțelegere și dintr-un soi de empatie față de carte și față de autorul ei, că nu pot fi citiți pentru moment în altă limbă. E un sentiment foarte puternic, în care se amestecă dorința personală cu conștiința necesității de a înscrie un obiect literar într-un peisaj care să-i permită să atingă universalitatea. Și, da, e vorba și de instinct. Termenul studiu de piață în limba țintă e cam prea formal, e vorba mai curând de a vedea dacă o carte contribuie cu ceva la înțelegerea lumii, dacă lărgește limitele sensibilității noastre de cititor, dacă spune lucrurile într-un stil literar care îmbogățește percepția asupra realității sau a visului. De fapt, aceste criterii nu sunt deloc altele decât cele ale literaturii netraduse. N-am vorbit încă despre plăcere: plăcerea estetică resimțită la lectură trebuie să conțină un potențial de transmitere prin traducere…

Se spune pe bună dreptate că traducătorul este al doilea scriitor al cărții. Sunteți o scriitoare, Laure Hinckel? Scrieți?

Eu spun întotdeauna că scriu traduceri literare. Și interlocutorii mei ridică din sprâncene – ăsta e într-un fel și scopul! E un răspuns destul de militant: traducătorul este un autor, e unul din vechile sloganuri ale asociației traducătorilor literari din Franța. Știu că, de când e folosit, ideea și-a făcut drum printre membrii profesiei și ai industriei cărții – suntem susținuți de librari, de bibliotecari. Dar sunt cât se poate de conștientă de faptul că cititorii, în marea lor majoritate, nu-și dau seama dacă o carte este sau nu o traducere – asta nu-i interesează câtuși de puțin, și până la urmă nu-i poți reproșa nimănui că ia o carte, că o citește pur și simplu, fără a se întreba dacă e scrisă în limba lui sau e o poveste tradusă. Pe de altă parte, e o mare problemă dacă juriile premiilor literare, instituțiile sau jurnaliștii omit să menționeze numele traducătorului. Măcar atât se poate face, dar unii încă uită să o facă.

Și ca să răspund și la a doua parte a întrebării, da, scriu eu însămi, pentru mine. Scriu și pentru a fi publicată. Prima mea carte este cartea de fotografii Bucarest, trente ans après/ București, după treizeci de ani, bilingvă, de altfel. Introducerea, destul de lungă, e un text la care țin foarte mult. Textele scurte care însoțesc dipticul de fotografii sunt și ele foarte cizelate. Sunt mici istorii legate în același timp de un loc și de povestea mea personală despre acel loc, ca fotograf.

Îmi place să spun și că traducătorul este un explorator – din categoria celor care se aventurează în colțurile cele mai îndepărtate de pe Pământ. Și mă gândesc acum la acea pepită din patrimoniul literaturii române pe care ați redescoperit-o și ați tradus-o în franceză după 80 de ani de la publicare. Este vorba despre eseul Corespondența lui Marcel Proust scris și publicat de Mihail Sebastian în 1939. Cum ați dat peste el? Povestiți-ne un pic despre această anchetă, o adevărată arheologie literară – mai ales că recuperarea și traducerea eseului în franceză au stimulat traducerea sa și în alte limbi…

Imaginea e tare frumoasă. Îmi place ideea unui explorator literar care scoate la iveală un teritoriu. Povestea acestei traduceri e chiar pasionantă. Editorul Jérôme Carassou mi-a zis într-o zi când eram amândoi la Suceava, cred, printr-un hazard al întâlnirilor literare, că există un text al lui Sebastian despre Proust, dar că nimeni nu mai știa pe unde se află. Pe mine nu numai că mă pasionează Proust, ca cititoare, dar sunt într-un fel și vecină cu el, fiindcă locuiesc nu departe de Combray, unde și-a petrecut vacanțele în copilărie. Conversația aceea în timp ce stăteam la o cafea mi-a rămas undeva în minte și, mai ales, a trezit micul explorator din mine.

Mi-am amintit că aveam un prieten bibliofil pe care îl știam pasionat de Mihail Sebastian. Printr-un miracol, într-adevăr, el poseda un exemplar din ediția publicată de Fundația pentru literatură și Artă „Regele Carol”, în 1939. Mi-a încredințat volumul și astfel am putut să îl traduc. N-am să uit niciodată cum am lucrat la această traducere care a consistat de fapt în 20% din timp pentru traducere și 80% din timp pentru cercetare. Într-adevăr, textul e scurt și scris foarte simplu: Mihail Sebastian se exprimă limpede, mai ales că e vorba de un eseu.

A analizat cele 1500 de scrisori ale lui Proust către diverși corespondenți publicate la vremea respectivă în 6 volume de către fratele lui Marcel Proust și de Paul Brach la Editura Plon. Sunt volume rare, nu ușor de găsit astăzi, și am stat o după-amiază întreagă la Muzeul Marcel Proust din Illiers Combray, acolo unde se află faimoasa casă a lui tante Léonie, unde am putut să le consult. Era absolut necesar ca să pot regăsi citatele în franceză traduse în română de Sebastian, câteodată trunchiat.

După aceea, au urmat 200 de note de subsol cu referințe care trebuiau aduse la zi. Interesul era următorul: ca cititorii și cercetătorii să aibă la dispoziție indicația corectă a scrisorii așa cum a fost ea publicată de americanul Philip Kolb, a cărui ediție va rămâne mult timp de referință. Ca să fac acest lucru am luat cu împrumut de la biblioteca din Chartres nu mai puțin de XXI de volume, cât numără ediția cercetătorului. Și timp de o lună de zile am făcut acest lucru minuțios și științific. Pe lângă toate acestea, am scris și o Prefață unde am povestit toate circumstanțele și am argumentat de ce este un eseu excepțional al lui Mihail Sebastian. A fost o muncă extraordinară care mi-a permis să mă cufund iar în Jurnalul lui Mihail Sebastian și să-mi dau seama că n-a fost tradus integral. Cred că trebuie să milităm pentru o nouă traducere integrală însoțită de un aparat critic. E un jurnal dar și un document istoric capital.

Am avut bucuria să primesc recent ediția suedeză a Corespondenței publicată de Editura Faethon în traducerea prietenei mele Inger Johanson. E chiar o bucurie să mă văd tradusă în suedeză!

Deci ediția suedeză s-a făcut prin traducerea eseului din franceză, și nu din română?

Am cedat drepturile asupra textului meu original (introducerea) și asupra notelor mele de subsol. Presupun că eseul a fost tradus din română totuși, așa cum este normal.

 De pe lista traducerilor dvs., vă propun să ne oprim o clipă la titlurile lui Mircea Cărtărescu. Sunteți traducătoarea lui Mircea Cărtărescu în franceză și recent ați primit pentru traducerea lui Teodoros unul din cele mai prestigioase premii, Marele Premiu de traducere al orașului Arles. Ca simpli cititori, suntem uluiți când trecem de la Solenoid la Teodoros, care sunt universuri de creație, lumi imaginare și limbi cu totul diferite. Fiecare traducere e un început de la zero?

Da, fiecare traducere e un nou început. Așa cum pentru autor fiecare carte e un nou capitol al creației sale. Îmi interzic să am păreri preconcepute, formule de-a gata. Descopăr fiecare carte așa cum scriitorul descoperă ce iese din vârful stiloului.

 În acest moment în Franța putem găsi în librării Orbitor. Aripa stângă, primul volum al trilogiei – o nouă traducere, mult timp după traducerea inițială a lui Alain Paruit. De ce ați hotărât să-l retraduceți? Și cu ce provocări?

Putem considera că este o nouă apariție, într-adevăr: este vorba de o traducere în întregime nouă, „from the scratch”, cum se spune, și de data asta, fără fragmente tăiate. Vreau să spun prin asta că regăsim toate paginile care au fost suprimate la prima traducere. Cel mai dificil a fost pentru mine ca în primele 50 de pagini să-mi câștig libertatea și să uit amintirea pe care mi-a lăsat-o prima versiune a textului. Am fost obligată să o citesc cu atenție ca să redactez fișa de lectură. Mircea Cărtărescu a cerut o nouă traducere în momentul în care Editura Denoël a vrut să o reediteze, cartea nemaifiind practic de găsit. Am argumentat arătând paginile lipsă din prima traducere și mai ales am explicat că această operă avea nevoie să fie cunoscută în Franța, în sfârșit, ca o trilogie. Pentru că nu așa stăteau lucrurile. În apărarea editorului francez, trebuie amintit că Franța a fost prima care l-a tradus pe Mircea Cărtărescu. Să reușești să creezi o bună imagine unei opere care nu e terminată n-a fost un lucru ușor pentru editorii din vremea respectivă. Cu toate astea, Orbitor cu cele trei titluri diferite a cucerit de-a lungul timpului un număr impresionant de cititori – fani ai universului cărtărescian. Unii dintre ei au început să-mi scrie de multă vreme, de la Solenoid încoace, și să mă întrebe dacă nu e prevăzută o nouă ediție a Orbitorului…

Ce este partea îngerilor? E numele blogului dvs., un fel de jurnal de traducere.

Partea îngerilor este o expresie specifică din sfera celor care fabrică cognac. Înseamnă procentul de alcool care se evaporă în timpul procesului de fabricare a cognacului. E o expresie plină de poezie care după mine se potrivește foarte bine procesului de traducere. De unde și alambicul care ilustrează prima pagină a site-ului meu: operația de transformare a textului dintr-o limbă într-alta presupune distilarea, precipitarea și evaporarea textului cu tot ce conține el.

Ce credeți despre traducerea cu ajutorul IA? Vă sperie acest fenomen? Știu că v-ați implicat alături de o asociație care denunță pericolele unei astfel de practici. De fapt ce se pierde când lăsăm tehnologia să regurgiteze traducerea cea mai probabilă din punct de vedere statistic?

Am dat de înțeles, sper, de la întrebarea precedentă că traducerea este un proces eminamente uman – incluzând aici și alchimia misterioasă simbolizată de alambic. Exact opusul unei operații statistice și probabilistice. Să recurgi la IA este imoral din mai multe puncte de vedere. E un furt, pentru că mașinile sunt antrenate pe texte pentru care nu se respectă drepturile de autor. E un nonsens ecologic și o periclitare a planetei pe care o lăsăm moștenire copiilor noștri, prin consumul enorm de apă și de energie necesare serverelor. E un scandal prin crearea sclavagismului modern și exploatarea persoanelor subplătite pentru analiza datelor în țările lumii a treia sau emergente. E o insultă adusă autonomiei speciei umane, un program care provoacă declinul capacităților cognitive. În fine, e și foarte periculos pentru că greșelile sunt numeroase și uneori greu de identificat. Pentru ce să-ți strici ochii ca să corectezi un text furnizat de un motor de traducere când a fost deja demonstrat că e mai repede să faci direct traducerea?

O expoziție foarte frumoasă la ICR Paris și un album intitulat „București 30 de ani mai târziu” ne-au făcut să descoperim o altă fațetă a traducătoarei. Sunteți un artist-fotograf! Cum s-a născut această pasiune?

Mulțumesc că-mi amintiți de pregătirea acestei expoziții și de toate întâlnirile din jurul ei. Pentru prima parte a aventurii ne întoarcem în 1994… În toamna acelui an, în București era o lumină minunată. Aveam destul de mult de lucru pentru reportaje dar am hotărât într-o zi să merg să fotografiez prăvăliile din București, în special cele care aveau vitrine cu reflexe interesante, dar nu numai. Am propus proiectul Institutului francez din bd. Dacia și ideea le-a plăcut mult. Am făcut 40 de tiraje în baia mea transformată în laborator, locuiam pe Mihai Bravu, lângă Dristor. Am muncit mult la ele. Pusesem la punct un procedeu de fabricare a imaginilor cu pensula, în camera neagră. Originalele, unice și nereproductibile, au fost cumpărate de Institutul francez și au fost expuse în 1995.

Cum sunteți privită astăzi în Franța când mărturisiți că sunteți traducătoare de literatură română? Bătălia e câștigată?

Ah! Altădată, marea majoritate a oamenilor era surprinsă. De câteva luni, însă, observația care revine cel mai des este ah, traducerea e o meserie amenințată de IA, nu-i așa? S-ar zice că atâtea și atâtea articole pe acest subiect ajung să pună publicul pe gânduri. Dar vorbim aici de discuții superficiale, fără profunzime. Când mi se întâmplă să discut cu persoane interesate cu adevărat de literatură, care chiar vor să citească, constat totuși o monstruoasă ignoranță. Literatura din România continuă să fie o pată albă pe harta lumii, un fel de ținut necunoscut.

Actul de a traduce se poate învăța? Se poate transmite? Și reversul medaliei: meseria de traducător se poate improviza?

A preda traducerea înseamnă, cred, să șlefuiești simțul literar al studenților. E lucrul cel mai important și cel mai dificil de transmis. Există însă ceva înnăscut și o autoînvățare pe care nici un tip de învățământ nu le va putea înlocui. În rest, totul se învață, vocabularul, sintaxa, conjugările… Dar poți foarte bine să știi limba și să nu fii în stare să traduci sau să traduci prost. După mine, e ca și în jurnalism: poți preda dar cu greutate curiozitatea intelectuală, rigoarea, reflexul de a verifica, flerul, curajul… Lucruri esențiale care ar trebui să existe chiar înainte de a începe procesul de învățare.

Ce spun copiii dvs. care sunt bilingvi – română și franceză, despre meseria de traducător? Îi tentează în vreun fel?

Copiii mei apreciază ce fac și văd cantitatea monumentală de muncă pe care o implică traducerea, dar li se pare disproporționat față de veniturile pe care le generează. Dar cum spuneam, nu pentru că ajungi să știi o limbă poți să devii și traducător literar.

Să fii traducător e până la urmă o meserie sedentară și cronofagă. Ce vă face să mergeți înainte?

Merg înainte pentru că n-am terminat încă. Vreau să spun că am încă nenumărate texte care-mi stârnesc plăcerea de a traduce.

Ultima întrebare: aveți un rosebud? Îl citez aici pe Pierre Assouline, pentru o posibilă definiție: „Un nimic care ne trădează și ne dezvăluie celorlalți. Rosebud poate fi o haină, un obiect, un gest. Un peisaj nins într-un glob de cristal. O operă de artă, eventual. O madlenă. O urmă, o amprentă. Câteodată poate fi o pagină dintr-o carte.”

Și dacă privirea mea e acest rosebud? Un răspuns care pare să răstoarne perspectiva pe care o așteptați. Dar traducerea – ca și fotografia – e o artă a raportului cu celălalt, sunt arte ale reflectării, care trec prin privire. Așa că de ce nu?

Vă mulțumesc foarte mult!