Mariana CODRUŢ

E trecut de amiază.

– Hai, vii cu mine la râu?

– Nu merg, soro, doar ți-am spus că mă dor picioarele de-aici (și-și înfige iar prin fustă degetele ambelor mâini în stinghii) pânʼ la tălpi. Ș-apoi, ce să văd? Ia, niște apă și niște brusturi, ți-am mai zis.

– Păi e-o ocazie să mai vorbim și noi una-alta.

– Mergi sănătoasă singură, mai vorbim când te-ntorci.

– Bine, mă duc singură. Îmi dai o sacoșă să-mi pun sticla cu apă, țigările și mobilul?

Sora intră în bucătărie, o aude scotocind repezită pe-acolo, se întoarce cu o sacoșă de pânză înflorată.

– Nu se asortează cu culorile de pe mine.

– Daʼ, mă rog, cine crezi că te vede neasortată?, întreabă Lica râzând și intră din nou în bucătărie. Scotocește iar, se întoarce cu altă sacoșă.

– Asta e OK, zice sora mai mică punându-și lucrurile înăuntru. Pa, nu stau mult, odihnește-te dacă te dor picioarele. Când vin, mai stăm la taclale vreo oră, după care plec acasă.

Aneta iese în ulița umbrită de salcâmi și tăcută de parcă se scufundase într-o apă adâncă-adâncă. Tata, rămas singur după moartea mamei, o întreba de fiecare dată când îl vizita: „Daʼ eu cât să mai trăiesc? Din leatuʼ meu toți vecinii o murit…”. Aruncă o privire mohorâtă    în grădina de peste gard spre căsoiul de cărămidă cu etaj, țintind zarea cu golurile negre ale ferestrelor. Tot neterminat, tot nelocuit, de vreo – zece ani să fie? „Italienii” n-or mai fi avut bani să-l ducă la capăt… Uite și căsuța tip vagon din ograda mătușii plăpumărese, dusă de mult. Vândută de urmași, a fost renovată de noii proprietari care i-au mai adăugat o cameră și i-au plantat pe acoperiș niște panouri solare. Strălucesc orbitor. Deci prietena Licăi se va muta curând aici! „Voi avea și eu cu cine vorbi!” Sper să-i țină bucuria, că la vorbă tot aprigă a rămas… Aproape de șosea, în fața altei gospodării, în maiou și cu pălărie pe cap, Virgil scormonește cu lopata într-o grămadă de pietriș, aruncându-l într-o roabă.

– Bună ziua, merge treaba?

– Merge, merge! Arătând spre pietriș: l-au descărcat în batjocură, în șanț, îl mut să acopăr cu el găurile celea din drum. Ați mai venit pe la surioară? N-ați mai fost de mult.

– Ei, ne-am mai văzut în oraș. Spor, sănătate!, zice femeia și grăbește pasul, ca să nu-i dea timp să facă iar gestul cu paharul dus la gură.

– Sănătate!, răspunde bărbatul în urmă.

Iese în șosea. Ar putea s-o taie spre râu chiar pe prima uliță. Nu, e mai bine pe cea spre pescărie, mai vede pe îndelete și o bucată de sat, că din fuga mașinii… Trece pe trotuarul din dreapta cu iarba țâșnind ici și colo printre plăcile de beton și-o ține tot în sus. Se uită prin curți și grădini. Virgil n-ar mai fi repetat gestul. Of, a luat-o gura pe dinainte și i l-a povestit surorii când s-a întors de la râu. Ba a mai și mustrat-o că bea, că nu se gândește la ce poate păți, că fiică-sa e departe și n-ar avea cine să… Lica s-a răstit la ea: daʼ ce, ți-am cerut eu să vii să mă îngrijești? Și, după ce i-a mai trecut mânia, l-a bârfit pe Virgil: că i-a sustras bani de pe card, că nu i-a adus factura la nu știu ce cumpărătură mai serioasă, că… Și, ridicând vocea de să audă tot satul: cine ce grijă are ce fac eu în casa mea?! Virgil, de la numai trei case distanță, poate n-o fi auzit acuzațiile, dar întrebarea aceea retorică făcută cu voce stridentă a auzit-o la sigur și și-a dat seama că bătea în el și că Aneta l-a pârât. Pe urmă Lica i-a zis că, de când a înșelat-o, nu-i mai dă vecinului cardul să-i cumpere din oraș diverse chestii și nu-l mai cheamă s-o ajute la treburi. Păi și buruienile de pe magazia părinților din grădină, și buruienile din jurul casei tale, nalte de ți-e și frică să intri pe-acolo, cine să le cosească? N-am nevoie, să crească!, s-a rățoit Lica. Of, ce prostie am făcut! Stai așa, de fapt Virgil de asta i-a și turnat-o pe soră-sa, ca să se răzbune pentru pierderea rangului de om de încredere și s-o și justifice în ochii ei: păi dacă doamna Lica bea, încurcă lucrurile, nu mai știe pe ce lume trăiește, nu? Ia uite ce poartă ca de castel și-a izbit gestionarul! Hm, daʼ și ea, l-a mințit pe Virgil: ele două nu s-au mai văzut da anul trecut, Lica n-o mai vizitează și nici n-o sună când vine în oraș la cumpărături. La drept vorbind, n-o mai sună decât de ziua de naștere. În rest, ea e cea care o sună din când în când și obligatoriu de Paști și de Crăciun. „Așa se și cuvine să facă sora mai mică!” Asta e, relația lor n-a fost niciodată prea caldă, sora mai mare nu pare s-o ierte că părinții au iubit-o mai mult pe mezină. Sau cine știe ce-o fi în sufletul ei? Frumoasă boltă de trandafiri! Scoate sticla, trage un gât de apă din mers: caaald, abia așteaptă să ajungă pe malul umbros. A plouat bine săptămâna trecută și în sat, coroanele pomilor din grădini sunt verzi. Viile și straturile de legume strălucesc iar de la distanță par bine îngrijite. Ei, daʼ la casele astea gata să se prăbușească, numai pustiu și sălbăticie. Stăpânii, nu le mai știe numele, or fi murit iar copiii „italieni”, „spanioli” ori de alt neam le-au abandonat în plata Domnului. Și pe câte ca ele, noi sau vechi?!

O ureche începe să-i țiuie, se oprește o clipă, acoperind-o cu palma, apoi grăbește iar pasul, cu o ciudată apăsare în inimă. O umbră, o gheară, ceva greu, n-ar ști să spună ce și nici nu are timp să se gândească ce-o fi: a ajuns. Împinge poarta de fier. Ca să vezi, are lacăt pe ea! S-au prostit, nu mai poți merge pe-aici la râu? Bâjbâie cu mâna, dă de un lacăt, trage de el, nimic. De undeva din umbră răsare o femeie tânără cu păr negru.

– Bună ziua! Vai de mine, se pare că din cauza copacilor am încurcat borcanele! zice zâmbind. Am crezut că e poarta spre pescărie.

– Oleacă mai încolo, zâmbește și consăteanca, arătând cu mâna. Dar pescăria nu mai există.

– Știu, zice Aneta care mulțumește, își cere iertare și-o ia la picior. Ce garaj falnic și-au făcut gospodarii ăștia! Cinʼ să fie? Hm, dacă venea cu ea, Lica i-ar fi spus. Cum făcea mama când o însoțea la râu și nu mai terminau de vorbit amândouă. Câte povești despre săteni afla! Ei, gata cu poveștile… Aha, aici e. Împinge fără efort poarta de fier. În ulicioara urcând în pantă ușoară – iarbă, umbră, liniște. De pe un gard coboară valuri de flori roșii. Mica agitație a inimii provocată de greșeala de adineauri s-a potolit. Mai bea o înghițitură din sticlă, se îneacă: un cățel flocos, mai curând animal de companie decât câine de bătătură țărănească, se prăvălește spre gardul uneia din grădini, stropșindu-se ascuțit la ea. Vântură sacoșa să-l pună pe fugă și râde când ghemul alb se trage înapoi. Dispare din raza vederii ei, dar hămăiturile nu contenesc.

Din pescărie a rămas numai numele, da. Râul e la nicio sută de metri, o desparte de el doar fâșia îngustă de pământ, pe care acum au plantat floarea-soarelui. Traversează lanul de un verde întunecat, cu doar ici-colo câte o floare galbenă, coboară un pic și gata, malul! Caută un loc liber printre tufe și se așază pe iarbă. Își scoate pantofii să-și răcorească măcar așa picioarele, că să coboare până la apă nu mai are nici curaj, nici suflu. Își aprinde o țigară. S-a pornit un vânticel! Buruienile se clatină ușor, râul curge lent, valurile sclipesc mărunt-mărunt în soare. Și e liiiniște, liiiniște de-și aude bătăile sângelui în urechi. Dar oare de ce nu simte ușurarea și plăcerea dintotdeauna? Dimpotrivă, parcă ceva greu îi apasă inima… Ceva întune… Încremenește: dintr-o dată și-a dat seama că, în afara lui Virgil și a gospodinei cu poarta de fier, n-a mai întâlnit pe nimeni pe drum. A făcut cam trei sferturi de oră de acasă până aici uitându-se în stânga și-n dreapta prin curți și grădini și n-a văzut nici țipenie de om. S-or fi odihnind, e amiază. Își simte inima luând-o la glop. Ba e trecut de amiază. Și, mă rog, ai mai văzut tu țărani să doarmă, fie și la amiază, într-o zi de lucru? Și chiar așa, în afară de zdrăngăniturile lacătului provocate de ea însăși și de stropșelile ascuțite ale cățelului flocos, n-a mai auzit niciun zgomot. Nu tu țipăt de copil. Nu tu mamă strigând la el. Nu tu muget de vită. Nu tu guițat de porc, lătrat de câine, cotcodăceli ori gâgâituri. Nu tu fâșâit metalic de cute ascuțind coasa ori sapa. Și nici miros de mâncare. Niciun râs! Niciun plâns! Nicio suduială ori răsteală: adă, bre, apa ceea odată! Parcă nici cântec înfundat de guguștiuci? Culmea, dacă nu i-o fi scăpat din neatenție, nici mașini n-au trecut pe șosea! Parcă tot universul ăsta a complotat azi s-o înspăimânte cu senzația că ceva nu e deloc în regulă. Și s-o umple cu nostalgia zilelor și serilor de altădată, pline de zgomote și mirosuri familiare! Oare și în anii din urmă erau aceeași muțenie și aceeași nemișcare, dar ea abia acum și le-a conștientizat? Și, dacă da, de când o fi început prăbușirea asta a satului în… în…? Bun, bătrânii au murit, copiii au crescut și mulți au plecat la oraș ori la muncă în străinătate, dar chiar așa? Abia acum îi ajung la ureche vorbele Licăi pe care nu le-a luat în seamă: „Daʼ cine crezi că te vede neasortată?” Și abia acum înțelege până la capăt lamentația ei la telefon: „vouă ce vă pasă? Când vă simțiți singuri, ieșiți în oraș și vedeți oameni”. Crezuse că sora se plânge de pustietatea de pe ulița lor, unde mai trăiau doar încă două bătrâne singure și două-trei familii, nici ele prea tinere. Sau de pustietatea caselor și grădinilor din fundul grădinii. De pustietățile acelea mai știa, firește, nu și de pustietatea satului întreg. În scurtele vizite a venit cu ochii închiși? Sau cu urechile astupate?

Câtă dreptate în vorbele Licăi despre oraș! În serile calde, copii și adolescenți vâjâie pe trotuarele bulevardului pe skateboarduri și patine cu rotile. Femei și bărbați sporovăiesc și râd între ei pe băncile de sub copaci, cu pisici în poală și câini lăsați în voia leselor. Nelipsiți sunt și îndrăgostiții înghesuindu-se cu ardoare unii în alții. E și cuplul în vârstă făcându-și încetișor exercițiile de recuperare: soția a suferit un accident vascular care i-a paralizat în parte picioarele, iar soțul o plimbă răbdător ținând-o de mână. Abătându-te pe alei, același spectacol: agitație, țipete, exclamații, râsete, glume, muzică năvălind prin ferestrele larg deschise ale apartamentelor. Doamne, ce plăcut e la voi, i-a spus odată prietena stabilită din copilărie într-un orășel din Germania, la noi e liniște și nemișcare totală la căderea serii!

Acum Aneta descoperă liniștea și nemișcarea totală în satul natal. Ce fioros sentiment de părăsire, de angoasă! Nu l-a… Ah, ba da, l-a mai trăit exact la fel cu niște ani în urmă în altă țară. Era o duminică de aprilie. Plecaseră pe la amiază din Leipzig și în jurul orei opt s-au oprit undeva lângă Linz, să caute o pensiune pentru înnoptat. În dreapta, negrul Dunării licărea halucinant ici-colo sub lună. Prin jaluzelele caselor nu răzbătea nicio lumină iar becurile stradale rare nu reușeau să scoată decisiv din întuneric mica localitate austriacă. Ceea ce făcea și mai apăsător, și mai de neînțeles faptul că nu se vedea nici țipenie de om nicăieri, nu se auzea niciun lătrat de câine, niciun glas de copil uitat cu joaca în drum. Că nicio vacă sau căruță cu cai nu traversa – hélas! – leneș și atât de românește cândva strada! În afara vocilor lor timide și lipsite parcă de ecou, în așezarea aceea umană nu era nicio urmă de viață! Sunt case, copaci, automobile, tăblițe indicatoare cu numele pensiunilor, dar unde sunt oamenii? – se întreba cu un adevărat frison de spaimă, stând singură lângă mașină cât bărbatu-său a umblat fără spor după un loc de mas…

Un greier, sau cine știe ce altă insectă cu antene lungi, i-a sărit în poală. Dă să-l prindă, dar umbra care-o acoperă din senin îi taie răsuflarea. Ridică ochii: o femeie încă tânără, al cărei chip îi pare cunoscut, s-a oprit lângă ea cu un snop de buruieni sub braț și-i zâmbește larg:

– Bună ziua, doamna Aneta! Ați venit să mai vedeți satul copilăriei? Că toți vi s-au dus, Dumnezeu să-i ierte…

(din volumul Femeia care nu se mai uită la cer, în curs de apariție la Editura Cartier)