Adrian Dinu RACHIERU

O veste rea, într-un noiembrie cernit, a îndoliat lumea timișoreană. Dar plecarea lui Cornel Ungureanu [stins din viață pe 19 noiembrie 2025] este o pierdere uriașă pentru întreaga literatură română. Vom înțelege cu adevărat, abia acum, la despărțire, locul și rolul său în acest viespar scriitoricesc, răvășit de orgolii și dihonie. Retras în veșnicie, fie-i amintirea vie!

*

Debutând, încă student, la Scrisul bănățean (1961), producând recenzii, Cornel Ungureanu devenea un „soldat al scrisului”. Intrat, în 1970, în redacția Orizont-ului (pentru a gestiona sectorul de critică), el își va vedea tipărită prima carte abia peste cinci ani, un volum încropit „în glumă” (recunoştea), reţinând „câteva din emblemele foiletonului literar” (v. La umbra cărţilor în floare, Editura Facla, 1975). Dar, cu trei ani înainte, predase editurii timişorene, proaspăt înfiinţată, un manuscris care se ocupa, sub titlul Texte şi subtexte, de „valorile spiritului” (Blaga, Voiculescu, Sadoveanu ş.a.), respins de cenzură. Încrezător în valorile de durată lungă, în ierarhiile trainice, interesat de prezentul imediat al cărţilor, criticul propunea, mereu jovial, un şir de portrete, dar şi acide tuşe polemice, corective. Abia Contextul operei (1978) dezvăluia, cu adevărat, anvergura preocupărilor sale: cartografierea vioaie a prozei, pactizând cu biograficul şi documentarul, pentru un „studiu al profunzimilor” şi o mai bună „aşezare spaţială” (teme, obsesii, proiecte), cum se va mărturisi în „proiectul geografic”. Format în Banatul mozaicat etnic, al literaturilor de contact, Cornel Ungureanu, spirit mobil, vervos, vădind „geocuraj”, îşi va deschide compasul critic înspre Europa Centrală, atent la conexiuni şi interferenţe, propunând un comparatism benefic, puţin frecventat la noi.

Cercetând harnic arhivele, propunând conexiuni, risipind idei, deschizând noi piste exegetice, instalat decenii bune în tranşeele criticii de întâmpinare, Cornel Ungureanu a înţeles contemporaneitatea în sens larg, ca istorie a vieţii spirituale. Decupând un fragment, el va căuta rădăcinile literaturii actuale, va interoga cu febrilitate contextele, interesat de relaţiile de continuitate/ discontinuitate şi de iluzia (nostalgia) începutului absolut. Împătimitul foiletonist devenea – tot mai mult – istoric literar; desigur, fără a fi prizonierul unor metodologii în vogă, tehnicizate. El forează ispitit de biografia spirituală, propunând insolite puncte de vedere. Croite în „spirit personal” (cum bine observase Adrian Marino), cărţile lui Cornel Ungureanu au stârnit bogate comentarii. Apariţie de ecou, Proza românească de azi (1985) marca o despărţire. Criticul se desprindea din armata foiletoniştilor („funcţionali”), luminând contextul, pătrunzând în cutele epocii, luându-i pulsul, numind preferinţele şi preferaţii unui timp emblematic (inaugurând o lume), înţelegând cucerirea tradiţiei ca o re-cucerire. Prefacerile ei, ajutându-ne să „citim” atmosfera şi mentalitatea, developează liniile de forţă, articulaţiile unei epoci. Ideologia artistică, vârstele interioare capătă relief doar prin montura în context; iată obsesia criticului, reordonând un material vast, aparent „fragmentarizat”, contaminat de moda retro, comentând vervos „tinereţea maeştrilor”, învăluindu-şi eroii într-o lumină tandră. Dar şi luând distanţă ironică, atent la jocurile vieţii literare, ataşat geografic de spaţiul banatic. El a fost, neîndoielnic, un maratonist al lecturilor.

S-a observat demult și „înclinaţia ezoterizantă”, descoperind mereu, cu o seriozitate surâzătoare (cf. Livius Ciocârlie), îndărătul textelor, embleme, acte iniţiatice, mituri, alegorii. Dacă preferinţele merg spre critica arhetipală, spre orizontul arhaic şi profunzimi, Cornel Ungureanu nu cade, totuşi, în manie mitosofică; ponderat, ferindu-se de excesele limbajului „noii critici”, rămâne un entuziast, făcând din arhaicitate o realitate a vieţii interioare. Criticul cercetează „temele adânci”, impunând prin densitatea ideaţiei și, nu mai puţin, prin capacitatea de absorbţie, cu lecturi variate.

Remarcabilă este, însă, spuneam, deschiderea lui Cornel Ungureanu spre un comparatism mai puţin frecventat la noi, sondând „a treia Europă”. Este aici, întâi, un câştig metodologic, nutrit – iarăşi – de lecturi bogate, aducând în atenţie un alt sistem de raportări; interesul pentru sud-estul Europei, posibil şi prin „evoluţia solidară” (similitudini istorice), împărtăşind, dincolo de diferenţe, o istorie comunizantă, depăşeşte, prin efortul tenace al criticului, faza deziderativă. A ctitorit şi păstorit, alături de alţii (Adriana Babeți, în primul rând), grupul de cercetare A treia Europă, asumându-şi neînţelegerile iscate de răuvoitori; a cercetat Mitteleuropa periferiilor, cea care se năştea „sub semnul revizionismului” şi s-a dorit „sustrasă” competiţiei Est/ Vest. În plus, stilul său fluid, colocvial, contaminat de bună dispoziţie (post-modernistă, să-i spunem), refuză solemnitatea scrobită. Cornel Ungureanu nu era un sursier mohorât, înăcrit de timpul cheltuit între hârţoage prăfuite. El impunea prin uşurinţa redactării, prin ţinuta beletristică a frazei, în fine, prin „viziune epică”. Am putea spune că avem în Cornel Ungureanu un prozator care s-a ignorat. Comentând, cu ani în urmă, Imediata noastră apropiere (I, volum din 1980), Dana Dumitriu chiar asta semnala: stofa de prozator. Dar romanele sale, anunţate, poate chiar scrise, se lasă aşteptate. Încât, chiar lipsit de răbdare, el nu poate fi considerat „deloc beletrist” (cum aprecia Adrian Marino), elogiind stilul „limpede, sobru, rece”. Mi se pare, dimpotrivă, că Ungureanu amestecă – cu bună ştiinţă – genurile, că afectivitatea şi verva ironică fac casă bună, că proza comisă are tot un scop recuperator.

Ar fi nedrept, însă, să vedem în Cornel Ungureanu doar un autorizat şi autoritar ghid bănăţean. Ca dovadă, sub impulsul unei „bune aşezări”, va inventaria teme, obsesii, proiecte în „oglinzile” unui spaţiu, numind nevrozele, dilemele şi utopiile din Mitteleuropa periferiilor, pe baza „teoriei cercurilor culturale” şi a unor similare şi, lungă vreme, tabuizate experienţe istorice. Dezvoltând tenace, se vede bine, ca proiect topografic, acel comparatism puţin frecventat, cercetând literaturile vecine (mesaje, idei subversive), ignorând, precizează însuşi autorul, excluderile solicitate de/ în varii momente istorice. Căutând echivalenţe, descifrând mentalităţi, recuperând literatura exilului (v. La vest de Eden, I-II, 1995-2001). Fiindcă, neîndoielnic, Cornel Ungureanu a fost un harnic recuperator.

Cu adresă polemică, uneori declarată, paginile sale storc latenţele, evidenţiază o percepţie proaspătă şi lecturi personale, desfăşurând o viziune epică, cu pigment ironic şi parfum livresc. Iar seria de Geografii literare, lansată cu aplomb, probează dinamica marginilor, activând, pe fundalul globalizării, „resursele regionale” (dispreţuitele, de regulă, culturi provinciale, satelizând Centrul). Sau căutând un alt Centru. Cu rol potenţator, de fapt, pornind de la creuzetul etnic bănăţean, cuprinzând literatura regiunilor, identificând, dincolo de fruntarii, izoglosele literaturii. Iată un program ambiţios, observăm, în pofida fragmentarismului şi a capriciilor editoriale. Dipticul apărut la Editura Academiei Române, Geografia literară a României, este o masivă sinteză, reordonând materia și clarificând unele neînțelegeri, legate de falsificări geopolitice sau de aparatul conceptual, iscând nedumeriri. E, în fond, o istorie literară recuperatorie (plecând de la margine spre Centru), reînviind sentimentul spațiului și evidențiind excelența provincială, acolo unde e; sau, cum s-a spus, „o Istorie topită în geografie”, o cercetare liniștită, corectivă, în rețea, fără înverșunări polemice, atentă la seismele și „transparențele” istoriei.

Animat de mari proiecte, oferind, între timp, „cărţi suplimentare”, geocriticul timişorean înviora peisajul revuistic. Deşi volumele sale sunt „concentraţionale” (să traducem: conţinând idei pentru alte câteva), deschizând șantiere ofertante, deşi Cornel Ungureanu cultiva proza ca fatalitate (aparenţele jucăuşe mascând un interes constant pentru „profunzimi”), el şi-a urmat, cu tenacitate, programul. Văzut ca un „critic herculean” (cf. George Pruteanu), trăind ferice truda scrisului, Cornel Ungureanu oficia cu bucurie. Scria cu înțelegere, punea căldură în evocări, risipea ironii tandre; pare a fi fost „zâna cea bună” a criticii noastre (cf. H. Gârbea). Și veghea, la cârma filialei timișene, ca „pacea banatică” să nu fie amenințată de atâtea rivalități și adversități în clocot, potolind, cu diplomație, furnicarul scriitoricesc. Fără Cornel Ungureanu va fi greu. A plecat un nume uriaș al criticii noastre.