Poate fi mediul înconjurător o provocare… estetică? (II)

Petru BEJAN

Estetica mediului se consideră a fi o alternativă la estetica peisajului, cea care susține caracterul contemplativ al raportării la natură. Ce lipsește unei estetici de tip contemplativ și de ce nu mai poate răspunde exigențelor omului de astăzi? Hepburn consideră că tocmai implicarea reciprocă a obiectului și a spectatorului. Contrar susținătorilor teoriei dezinteresului și „distanței psihice”, Ronald Hepburn arată că uitarea sau ignorarea naturii ca obiect estetic are drept corolar abandonarea modalităților multisenzoriale, conform cărora este posibil să avem o experiență estetică nemijlocită, presupunând un „angajament” al spectatorului. De asemenea, el contestă scepticismul „formaliștilor”, arătând că datele de ordin cognitiv pot avea un rol important în experiența estetică prin faptul că ajută la aprofundarea cunoașterii și la mai buna apreciere a naturii. Hepburn concepe mai multe moduri de a aprecia omul ca parte a naturii în experiența estetică, dacă este dispus să se gândească la el, să-l perceapă, să-l recunoască emoțional, să simtă finitudinea noastră în acest întreg din care facem parte, dar care ne depășește, să experimenteze sentimentul de echilibru, al unei posibile armonii între cele două și să se pună sub semnul unității metafizice, abolind distincția dintre subiect și obiect.

Potrivit lui Hepburn, experiența estetică, chiar înaintea judecății estetice, organizează întregul model estetic. Filosoful american explorează acest tip de experiență într-un articol intitulat Peisaj și imaginație metafizică (1996), în care susține că unele experiențe estetice stimulează „imaginația metafizică” – amplificată pe măsură ce se desfășoară. Autorul propune o combinație între conținutul experienței senzoriale și conținutului reflexiv care rezultă din aceasta^[1]. Hepburn explorează modul în care peisajul, prin aportul imaginației, poate provoca reflecții metafizice (vizând natura existenței, sinele, realitatea, de exemplu). Experiența estetică nu se întemeiază pe regulile artei, ci pe înțelegerea filosofică sau cvasi-religioasă a naturii, a subiectivității și locului nostru în lume. Ideile lui Hepburn au fost preluate, adaptate și interpretate ulterior, constituind armătura teoretică a esteticii mediului înconjurător.

Arnold Berleant (1993), la rândul său, schițează proiectul unei estetici de factură participativă, pe care o putem recunoaște drept una a angajamentului sau a imersiunii. În Estetica artei și a naturii, autorul vorbește despre necesitatea „naturalizării esteticii”, anunțând că își propune să examineze „dacă estetica are de-a face cu două tipuri diferite de fenomene, unul aparținând artei și celălalt naturii, sau dacă are de-a face cu fenomene care aparțin de fapt uneia și aceleiași experiențe”, cu scopul de a schița „o teorie estetică universală”, capabilă să recunoască aceste diferențe^[2].

Potrivit esteticianului american, relația estetică cu mediul natural nu este „dezinteresată”, în felul celei cu un obiect exterior, așa cum poate fi aprecierea unei opere de artă. Soluția întrevăzută? A percepe mediul înconjurător din interior, nu privindu-l, ci fiind prezenți în el. Mediul se transformă într-un tărâm în care trăim nu ca „spectatori”, ci ca „participanți”. Experiența estetică a naturii este o experiență de „continuitate, învăluire și angajament”^[3]. Nu ne confruntăm cu natura, ci „participăm” la realitatea ei, din interior, fiind prezenți în ea prin propriul nostru corp. În acest model este necesar să acordăm atenție experienței estetice în sine. Decisivă este „imersiunea” senzorială în lumea naturală, cea care definește experiența estetică a naturii ca o experiență de „unire” a noastră cu ceea ce experimentăm.

Istoria artei moderne este mai mult o istorie a percepției decât o istorie a obiectelor, crede Berleant. Percepția nu este doar un act vizual, ci un veritabil angajament somatic sau corporal. „Lumea naturală nelimitată nu se mulțumește să ne înconjoare; ne învăluie în sânul său (…). Nu putem pune lumea naturală la distanță pentru a o măsura și judeca obiectiv.” Amprenta estetică a tuturor acestor momente este nu o contemplație dezinteresată, ci un angajament total, o imersiune senzorială în lumea naturală care se alătură experienței uniunii. (…) Angajamentul este direcția în care estetica naturii ne poate conduce. Adoptarea unei estetici participative nu doar că ne transformă aprecierea față de natură, ci, mai general, natura aprecierii noastre^[4].

Estetica naturii poate servi drept model pentru aprecierea artei. Continuitatea și imersiunea sunt condiții ale experienței noastre de artă, precum și în relație cu natura. Mediile în care arta și natura sunt confundate deliberat – cum ar fi grădinile – ilustrează sentimentul de continuitate cu natura pe care o estetică a mediului îl poate evoca^[5]. Aceeași estetică se aplică naturii și artei pentru că, în ultimă analiză, ele sunt construcții culturale: prin urmare, nu vorbim despre două lucruri, ci doar despre unul. Prin extinderea modalităților de apreciere a naturii către toate manifestările culturale, totalitatea lumii sensibile este inclusă în domeniul esteticii… O „estetică universală” în perspectiva lui Berleant ar fi, așadar, o estetică atotcuprinzătoare, a universului.

Un alt filosof important, Allen Carlson, este principalul reprezentant al esteticii cognitiviste. Acesta consideră că „estetica mediului” este difuzată în estetica vieții de zi cu zi și se află la frontiera „artelor grădinăritului, peisagisticii și arhitecturii”, intrând în relații strânse cu ecologia, teoriile peisajului și geografia culturală^[6]. Spre deosebire de opera de artă, finită în dimensiuni și încadrabilă în tipare previzibile, mediul este un obiect în mișcare și, ca atare, este lipsit de limite. Variațiile climatice și geologice, precum și modificările antropice (arhitectură, urbanism, utilizarea terenurilor) îl modifică în mod constant, până la punctul în care putem spune că este un obiect „fără granițe”, care se mișcă și se schimbă odată cu noi. Ca obiect estetic, mediul nu este „încadrat” nici în timp, nici în spațiu – așa cum sunt lucrările de artă. Dacă ne mișcăm, ne mișcăm în interiorul obiectului pe care îl apreciem și, prin urmare, relația noastră cu acesta se schimbă în același timp cu obiectul. Mai mult, deoarece ne înconjoară, obiectul aprecierii noastre are un impact asupra tuturor simțurilor noastre – îl vedem, auzim, mirosim și, poate, îl gustăm. În esență, experiența mediului care modelează aprecierea estetică este intimă, totală, cuprinzătoare^[7].

Într-un studiu de referință (Aprecierea estetică a mediului natural), Carlson consideră că putem discerne trei modele de evaluare a naturii: modelul obiectului, al peisajului, al mediului natural. În modelul „obiectului”, se pleacă de la delimitarea celor două domenii, insistându-se pe specificul fiecăruia. Problema de rezolvat este dacă putem judeca lucrările naturii în felul operelor de artă^[8]. Carlson crede că da, cu condiția să dispunem de o privire competentă. Carlson se inspiră din studiul lui Kendall Walton asupra „categoriilor artei”, invocate atunci când vorbim de lucrări artistice. Așa cum cunoștințele oferite de criticii și istoricii de artă ne permit să apreciem arta din punct de vedere estetic, cunoștințele furnizate de naturaliști, ecologiști, geologi și istorici ai naturii ne oferă mijloacele de a aprecia natura din punct de vedere estetic. Altfel spus, o privire competentă, specializată, asemănătoare celei pe care o au esteticienii și criticii de artă pentru zona lor de interes, ar permite aprecierea în cunoștință de cauză a lucrurilor și fenomenelor naturale.

Pentru a fi apreciate estetic, obiectele naturale nu trebuie dislocate, nici deplasate din mediul lor și așezate pe un soclu, aidoma operelor de artă, ci doar apreciate drept ceea ce sunt. În artă, evaluarea poate fi corectă sau incorectă. Carlson susține că același lucru este valabil și când vine vorba de aprecierea estetică a lumii naturale, chiar dacă natura nu ține de domeniul artefactelor. Tocmai pe această cunoaștere se bazează judecata estetică asupra unui mediu natural, aceasta putând fi considerată corectă sau inadecvată, adecvată sau neconvențională.

Modelul peisajului a jucat un rol important în aprecierea estetică a naturii. El admite de la bun început dihotomia dintre privitor și priveliștea la care acesta se raportează, păstrând totuși o distanță față de ea. Exigența „pitorescului” a impus grile de lectură și de apreciere selective. Peisajele agreate erau cele asociate tablourilor pictate de artiști renumiți. Raportarea la un model artistic pune însă alte probleme, unele chiar de ordin moral: natura există doar pentru a ne oferi surse de plăcere și pentru a ne servi capriciile? Pertinența acestui model poate fi acceptată în plan estetic dacă ar prezenta mediul ca o realitate statică de tip „bidimensional”, reducându-l la o scenă sau la o priveliște, așa cum se observă în pictura de peisaj. Însă mediul nu este nici bidimensional nici static, nici asemănător unei scene, chiar dacă are calități estetice incontestabile^[9]. Ca atare, modelul peisajului introduce criterii de evaluare inadecvate în aprecierea naturii.

Estetica mediului natural propusă de Carlson face posibilă revendicarea obiectivității frumuseții naturale: frumusețea nu e doar în ochii privitorului, ci este inerentă lucrurilor naturale. Natura este atunci considerată intrinsec frumoasă. Valoarea estetică a unui mediu poate fi astfel situată pe vectorul obiectivității, depășind riscul unei evaluări subiective. Carlson nu echivalează obiectele naturale cu operele de artă, nici mediile naturale cu peisajele^[10]. Acest mod de a vedea lucrurile deschide calea pentru o estetică generală. În loc de o estetică artistică, modelul mediului natural promovează o estetică universală – care este de obicei denumită estetica mediului^[11].

Un model alternativ, bazat pe suportul și aportul imaginației, propune Emily Brady. În opinia autoarei, una dintre cele mai importante teme din dezbaterile teoretice recente a fost respingerea „modelului peisajului” sau al aprecierii estetice a naturii. Brady critică pretenția de a aprecia peisajele naturale exclusiv din perspectiva artei. În astfel de cazuri, natura este redusă la dimensiunile unei picturi, a unei imagini înrămate, al cărei mod de apreciere este similar celui artistic. Peisajele naturale nu pot fi evaluate în categoriile imaginilor bidimensionale, accesibile doar prin intermediul văzului, acestea necesitând cadre de apreciere care nu sunt cele ale operelor de artă. Natura este un spațiu dinamic, tridimensional, care angajează și alte calități decât cele urmărite de specialiștii artei. Doar imersiunea în natură permite o experiență veritabilă și, prin urmare, o apreciere „obiectivă” a acesteia.

[1] Roland Hepburn, „Landscape and the Metaphysical Imagination”, în Environmental Values, 5, 3, 1996, pp. 191-204.

[2] Arnold Berleant, „L’ esthétique de l’ art et de la nature” (1993), în Esthétique de l’environnement. Appréciation, connaissance et devoir, Paris, Vrin, 2015, p. 87.

[3] Ibidem, p. 100.

[4] Ibidem, p. 107.

[5] Ibidem, p. 111.

[6] Allen Carlson, Nature and Landscape. An Introduction to Environmental Aesthetics, New York, Columbia University Press, 2009, p. 16.

[7]Allen Carlson, Aesthetics and the Environment.The Appreciation of Nature, Art and Architecture, Londra, Routledge, 2000, Introduction, p. xvii.

[8]Allen Carlson, „L’ appréciation esthétique de l’ environnement naturel” (1998), în Esthétique de l’environnement. Appréciation, connaissance et devoir, Paris, Vrin, 2015, pp. 59-63.

[9] Ibidem, p. 66.

[10] Ibidem, pp. 77-78.

[11] Ibidem, p. 83.