Mirella PATUREAU

Cum s-a trezit într-o bună dimineață junele Gregor Samsa, modest comis voiajor, sub o carapace de gândac, iată o poveste care ar putea fi dezgustătoare și care a sfârșit ca o metaforă eliberatoare. E pariul teatral pe care ni l-a propus Yuri Kordonski și care ne-a ținut aproape două ore cu răsuflarea tăiată. Regizor rus, născut la Odesa, în Ucraina, elev al lui Lev Dodin la Academia de Arte Teatrale din Saint Petersburg, actor și regizor rezident la Maly Teatr, Kordonski e stabilit în SUA din 2001, unde este profesor de regie la Yale School of Drama. A predat în universități din Rusia, Germania, Italia, Filipine și China, în România vine de peste 20 de ani, unde a semnat spectacole de referință pe mai multe scene, Unchiul Vania, Crimă și pedeapsă, sau Îngropați-mă după plintă, spectacole distinse cu premii UNITER.

Format în teatrul rus așadar, integrat de acum în spațiul cultural american, invitat în lumea întreagă, Kordonski vine dintr-o cultură care a dat mari lecții teatrului, amintesc aici Actors Studio creat în 1947 la New York de Lee Strasberg pe linia dezvoltată în anii ʼ30 de Group Theatre, discipoli ai lui Stanislavski.

Nu am amintit toate acestea întâmplător. Într-un interviu relativ recent, regizorul vorbește despre sfâșierea intimă pe care o trăiește față de dubla sa apartenență culturală, între Ucraina natală, pe care o cunoaște însă puțin, și Rusia, unde s-a format ca regizor și ale cărei valori le-a purtat, dar care în situația actuală nu îl mai reprezintă. Războiul din Ucraina i-a schimbat pur și simplu relația cu Cehov, Bulgakov sau Dostoievski, autor pe care i-a montat adesea[1]. Îl văd deci mai aproape astăzi de sfâșierile lumii contemporane sau pur și simplu de Kafka, în pragul unei lumi absurde și traversate de mari angoase.

Metamorfoza, spectacolul pe care l-a propus recent la Teatrul Excelsior din București după povestirea lui Franz Kafka, e un spectacol bumerang. E mai degrabă o întoarcere spre sine, spre spaimele noastre cele mai profunde, cu o neașteptată izbucnire spre lumina finală. Yuri Kordonski și echipa lui cred în puterea eliberatoare a eului, deși nu toate insectele sfârșesc fluturi, și nici fluturii nu sunt croiți spre a înfrunta veșnicia. Gregor Samsa a devenit peste noapte o insectă dezgustătoare, în care mai persistă totuși un dram de luciditate sau de inteligență umană. Prima fază, când își descoperă cu uimire noua condiție este neînțelegerea, refuzul, când orice tentativă de justificare e sortită eșecului. Gregor încearcă să se apropie de ai săi, dar provoacă spaimă și dezgust. Conflictul cu tatăl e evident, o nevroză reală a scriitorului. Vine apoi acceptarea sau poate un alt tip de luciditate și moartea sau eliberarea finală.

Turnul Babel imaginar

Cum se construiește acest itinerar interior, căci drama e cu atât mai dureroasă cu cât luciditatea personajului mai dăinuie sub carapacea sa de gândac? Să intrăm pentru început în anticamera spectacolului, înainte și în timpul repetițiilor[2]. Pentru a înțelege mai bine cum s-au întrețesut firele este interesant de văzut cum a lucrat regizorul.

La bază este un joc de-a Turnul Babel imaginar, sau jocul pe mai multe limbi: Kordonski lucra pe versiunea rusă, Alex Popa, unul din interpreți, pe cea germană, adică cea originală, Die Verwandlung, iar textul spectacolului, traducerea finală, sau colectivă, era în română. Discuțiile se desfășurau însă în engleză și astfel reușeau să se întâlnească până la urmă, între toate aceste râuri lingvistice, între o limbă și un text ce se năștea pe măsură ce avansau în repetiții. Pentru a intra în jocul acestui Turn Babel improvizat, adaug debutul povestirii, dintr-o traducere din ediția franceză a textului publicat la Gallimard[3]: „Într-o dimineață, după un vis agitat, Gregor Samsa s-a trezit în patul său transformat într-o vermină. Era culcat pe spate, un spate dur ca o cuirasă, și, ridicând puțin capul, a observat că avea o burtă cafenie în formă de boltă, divizată de nervuri în formă de arcuri”.

Înainte de toate, s-a impus o întrebare: cum prezinți pe scenă ceea ce nu poate fi jucat, un corp uman care devine insectă, care trezește dezgustul și sila, dar care încearcă neputincios să comunice și care a rămas totuși lucid în conștiința sa. Nu poți juca o insectă, argumentează regizorul, deci nu vor încerca să-l reprezinte, ci mai degrabă să se situeze la distanță, reluând textul ad litteram, actorii vor spune textul, la persoana a treia, adică povestesc pur și simplu ce se întâmplă, o reprezentare distanțată a personajelor, ceea ce trimite la un teatru de tip brechtian, unde emoția e construită și nu „trăită”. Mai mult, pentru că e imposibil de jucat o insectă, care, se pare, percepe totul prin mai multe unghiuri diferite, personajul e multiplicat, fiecare interpret aduce o altă privire, sub un alt unghi. Nu există un singur individ, vom avea pur și simplu mai mulți interpreți, prezenți concomitent. Asistăm la o multiplicare de brațe, de trupuri, o imagine fragmentată care ascunde de fapt același personaj.

Totul se petrece într-un spațiu unic și multiplu în același timp. Oana Micu semnează un spațiu scenografic construit în jurul unui punct central, camera lui Gregor, un cub pe o scenă turnantă, care se deschide spre avanscenă, înconjurat de trei spații înguste, jur-împrejur, unde vor evolua și se vor agita personajele familiale și sociale, în derută sau stupoare. Un spațiu deci în continuă mișcare în centrul căruia rămâne camera lui Gregor, în multiplele sale ipostaze. Căci Gregor a devenit un gândac, multiplicat în trei, apoi în cinci personaje, care ocupă treptat camera, se agită, se cațără, se ascund sub mobile, se agață pe pereți. O coregrafie murală unde nu pierdem nicio clipă personajul unic, un Gregor fragmentat, dar coerent. Și aici performanța lui Marius Turdeanu e unică, agil și în același timp dezarmant de surâzător, de tragic, nimic monstruos. Îi răspund în corul colectiv, unde fiecare nuanță e complementară, cei patru tineri actori care au preluat ștafeta: Matei Arvunescu, Dan Pughineanu, Alex Popa și Mircea-Alexandru Băluță. Dincolo de cei cinci Gregor, se agită neputincioase personajele clanului familial, tatăl, Bogdan Nechifor, autoritar și impunător, mama Mihaela Trofimov, care schițează subtil o imposibilă și neputincioasă apropiere, fiica, Oana Predescu, inteligentă și suplă, cea care reușește să creeze un dialog dincolo de repulsie, dar care îl va trăda în final, apoi, de un comic caragialesc, secvența celor trei chiriași, Dan Clucinschi, Dragoș Spahiu și Ovidiu Ușvat, o galerie de personaje construite ca niște personaje ionesciene – ceea ce e firesc, suntem aici la porțile absurdului. Marius Turdeanu, în complet acord cu o distribuție complice, asigură suflul acestei transformări monstruoase, dar profund umane. Eroul său nu este o insectă dezgustătoare, ci un individ incapabil să comunice, să se facă înțeles. Gregor nu suferă, ci se destramă, spulberat în cinci ipostaze. Și, în final, regizorul reușește să transforme moartea sa penibilă într-o eliberare izbăvitoare. Imaginea personajului, deschizându-și larg aripile în spatele geamului stropit de ploaie, apare ca o eliberare sau o reîntrupare într-o altă dimensiune, cea a visului. Un final poetic, fără îndoială, dar iluzoriu, despre fluture, ca simbol grațios al transformării și al efemerului. Kordonski a ales deci partea frumoasă a pildei și ne-a făcut poate să uităm că, în general, gândacii zboară mai rar… Avem nevoie, însă, să-l credem pe cuvânt.

[1] „Eu. Yura, nu mai pot lucra cu literatura rusă acum”, convorbire cu Oana Stoica, publicată pe 18 ianuarie 2023, https://scena9.ro.

[2] Note semnate de Șerban Suciu, asistent de regie: „Fragilitatea din care se nasc spectacolele. Jurnalul Metamorfozei de la Excelsior”, www.b-critic.ro.

[3] Traducere de Alexandre Vialatte, în Kafka, Œuvres complètes, NRF, Gallimard, 1980, pp. 192-244.