Paul GORBAN

Liliana Bădărău, NOI, Junimea, 2024

Liliana Bădărău a publicat în 2024 un volum nou de poezie, cu un titlul electric, scurt, dar cu un impact care atrage, NOI (Editura Junimea, Iași), volum care a primit deja câteva păreri avizate ale criticii literare. Dacă ar fi să enunț din capul locului o primă impresie, este aceea că poeta este cu totul debarasată de biografismele limbajului poetic contemporan, preferând mai curând să se întoarcă spre sine, acolo unde nu există un laborator de creație, ci un fluviu de idei și viziuni care îi stimulează imaginarul și limbajul poetic.

Poeta, de o sensibilitate sinceră, călătorește către om, către natură, dar și spre spațiul cosmic, unde mai închină (iubirii) câte o stea. Temele care gravitează în jurul acestui volum sunt cât se poate de personale și asumate ontologic, cum ar fi tema tristeții, a umbrelor, a timpului, a singurătății, a iubirii și multe altele. Ca și poetul Horia Zilieru, Liliana Bădărău scrie parcă un cântec pe a cărui partitură fiecare rând este de fapt nu doar o invitație la dialog, ci chiar un mini poem, ceea ce pe mulți dintre cei obișnuiți cu poezia biografismului la îndemână îi va încurca. Dar poeta nu scrie pentru cineva anume, ea își dezvelește sieși ancora de idei, tocmai pentru a desluși într-o intimitate aflată la graniță cu acceptarea singurătății, lumea reflexivă a realității, în raport cu cea idealizată.

Potrivit poetei, în treptele veacului, singurătatea se ascunde într-un labirint, precum trecutul în pragul unei biserici. Există un zeu al singurătății care adună iluzii, guvernând întregul univers. Tema singurătății nu accentuează neapărat singurătatea socială. Nu e vorba de „a fi singur”, ci mai curând despre asumarea unei stări existențiale. Cu un ton melancolic, dar fără să spună direct „sunt singur și nu mai găsesc sensul”, poeta vorbește despre o lume de temple pustii, cenușă, pietre și rugăciuni, iar cititorul ajunge singur la această concluzie: „Zeul singurătății/ adună în umbra lui/ mulțimi de iluzii/ trecutul se leagănă în prezent/ ca în pragul bisericii părăsite// viețuitoare mii/ naufragiază/ în picturi murale/ rugăciuni/ pătimașe/ se-adună/ în psalmi/ călătorind/ în jurul/ templului pustiu// treptele veacurilor/ s-au zidit din cenuși/ pietrele scriu noi destine// se ascunde/ într-un labirint/ ordinea/ firească/ a lucrurilor divine” (În singurătate).

Până și moartea, indiferent de măștile pe care omul le poartă, destramă identitățile. Omul poartă masca pentru a suporta toate formele de separări, omul de ceilalți, omul de sine, prezentul de trecut și poate chiar viața de sensul ei. Și totuși, paradoxal, autoarea, cu lopata groparului descoperă un cuib de lumină, un univers al morții care continuă să producă imagini ale nașterii și luminii. Pe de altă parte, în construcția vizionară a poetei copilăria „joacă minge cu luna”, noaptea „a mâncat lumea”, iar moartea caută memoria, și astfel, în fața morții, copilăria, tinerețea și bătrânețea nu mai apar ca etape succesive, fiind mai curând fragmente ale aceleiași existențe: „moartea-i împrejm(r)itoare/ năucită căutând memorie/ nu știe a osebi chipuri/ oglindă înșelătoare/ fațada criptei/ …/ tinerețea a asmuțit-o/ copilăria joacă minge cu luna/ noaptea a mâncat lumea/ și nu e destulă lumină în ger/ …/ ca un copil născut/ la marginea moartă a lumii/ pe lună plină/ …/ lopata groparului dezvelește/ un cub de lumină/ și face cruce/ răsăritului” (Măști pentru ne-nuntire).

În poezia Lilianei Bădărău, deși umbra ar putea părea un element decorativ, ea reprezintă o adevărată categorie existențială, desemnând ceea ce rămâne după ce ceva viu, întreg și luminos s-a retras. Mai subtil am putea spune că, în viziunea autoarei, umbra este ceea ce rămâne dintr-un chip după dispariția persoanei. Totodată umbra este una dintre formele iubirii după ce obiectul iubirii a trecut din prezent în absență, iar memoria este modalitatea prin care iubirea refuză să dispară. Într-un poem descoperim că de dorul tău apar aprilul și salcâmii, fotografiile de nuntă se adună, trecutul intră în jocul rememorării, ceea ce înseamnă că totul este declanșat de absența unei persoane iubite: „Tristețea își face de cap/ cu tot ce-i viu/ cu tot ce mi-i mai drag/ de pe urma ta/ amintirea/ și-a văzut scara/ proptită-n marginea frunții/ ca-ntr-o fereastră/ …/ alegeți umbra din odaie/ și sapă alăturea/ loc de-ngropat amintirea/ să-mi pot trăi depănarea/ să-ți pot trăi veșnicia” (Umbra).

În poemul care dă și titlul volumului Noi se conturează și mai clar tema iubirii despărțite de timp, distanță și moarte, dar și ideea că legătura dintre două ființe poate continua dincolo de limitele existenței concrete. Noi sugerează ideea unei identități comune, construită prin iubire. Toiagul de ceară care arde asemenea unei lacrimi poate fi văzut ca imagine a unei iubiri care se consumă, dar care, tocmai prin ardere, continuă să lumineze. În momentul în care „fiecare ființă își dilua/ veacul de trudă”, iubirea pare să ofere o formă de eliberare din condiția pământească. Iar gestul subliniat de poetă, „ți-am închinat o stea”, transformă iubirea și memoria într-un act aproape sacru și cosmic: „Doi răstigniți/ ca două umbre/ fiecare cu partea ei de cer/ fiecare cu partea ei de vămi/ și totuși împreună/ așteptând cununa/ judecății din urmă/…/ toiagul meu de ceară/ ardea ca o lacrimă/ întoarsă spre tine/ fiecare ființă își dilua/ veacul de trudă/ în amurgul ei/ cu un cântec de leagăn/ ce destramă-ntr-un nor/ de lilieci” (Noi).

Liliana Bădărău este o poetă vizionară, profund ancorată la cele mai sincere emoții, poezia sa trecând dincolo de arena realității biografice spre o catedrală în care spiritul uman își poate regăsi adevăratele sensuri ale sinelui, dar și formula de a înțelege lumea. Toate acestea mă fac să cred în valoarea poeziei sale.