Liviu APETROAIE

Jesús de Cerro, Acolo unde niciodată nu se întâmplă nimic, Junimea, 2026

Titlul pe care Jesús de Cerro îl așază în fruntea narațiunii sale poartă în el o ironie metafizică involuntară: spațiul unde „nu se întâmplă nimic” devine, printr-o ruptură bruscă a realului, teatrul unei aglomerări de traume, măști și disoluții ontologice. Romanul se deschide sub specia pragului: podul San Pedro Royales, o ruină medievală pe râul Pisuerga, un spațiu suspendat între două lumi, unde un singur arc mai ține piept surpării temporale. Acest arc singular devine axa de greutate a întregii arhitecturi textuale – o cifră a fragilității umane în fața degradării materiei și a memoriei.

Narațiunea este ferm ancorată într-o geografie iberică aspră, depopulată, descrisă cu ochiul regizoral al detaliului crud – un sătuc cu treisprezece locuitori, biserica romanică din Valtierra de Riopisuerga, dealul ermitajului Virgen de la Soledad, pâlcurile de plopi tăiați industrial și apele crescute ale râului. În acest peisaj al golului, crima trece dincolo de ipostaza unei infracțiuni ordinare devenind o profanare a tăcerii primordiale. Zidul de chirpici pe jumătate dărâmat, câmpiile deschise bătute de vântul dinspre Amaya și apele mâloase ale canalului compun o veritabilă topografie a claustrării sub cer liber. Ruralitatea spaniolă devine aici depozitara unui arhaism fisurat de violența modernă.

Încă din început, cadavrul bărbatului vânjos, găsit într-o baltă, dezgolit de pantaloni, dar purtând șosete infantile cu hamburgeri și ouă-ochiuri, instituie un contrast violent între moarte și grotesc. Tatuajul în formă de cartușieră, trupul atletic și indiciile sexualității obscure introduc o falie etică în ordinea pastorală a locului. De la păstorul care știe că „atunci când e limpede că un om e mort, nu mai e nevoie să verifici nimic”, până la laboratorul criminalistic aseptic, textul confruntă permanent două tipuri de epistemologie: privirea originară, tăcută, care acceptă destinul, și privirea mecanică, hiperrațională, ce încearcă să claseze contingentul prin fișe și ADN.

Deși nodul ideatic al romanului ar părea să fie rezolvarea unei crime, el rezidă, de fapt, în furtul sacralității. Decuparea fragmentului din retablul de secol XVIII și misterul potirului euharistic activează o temă străveche – raportul dintre original și copie. Taina transmisă clandestin din generație în generație sacerdotală – preotul care dublează obiectul sfânt pentru a-l salva de lăcomia lumii – deschide o falie teologică și morală. Atunci când obiectul liturgic ajunge armă a crimei, cercul profanării se închide tragic, iar unealta mântuirii devine instrumentul anihilării trupești. Ipocrizia confesivă a lui Don Lucas, complotul, perversiunea manipulării și acuzațiile încrucișate arată o comunitate în care sacrul a rămas doar o fațadă de lemn pictat, scobită pe dinăuntru.

Ca un ceas de nisip

Un palimpsest extrem de interesant este cronologia precisă – primele zile ale lunii martie 2020. În vreme ce locotenentul Ángel Varona se încăpățânează să reconstituie un puzzle provincial, la orizont se profilează catastrofa colectivă – primele știri despre epidemie, rafturile golite de hârtie și făină, discursul nocturn al prim-ministrului ce vestește starea de urgență. Această iminență a carantinei generale funcționează ca un ceas cu nisip ce ticăie în surdină. Ancheta capătă o disperare aparte: personajele caută un ucigaș individual într-o lume care stă să fie închisă de un ucigaș invizibil și ubicuu.

Figura locotenentului Varona este construită la intersecția dintre intuiția solitară și logica faptelor brute. Deși condus de o deducție rațională, el trăiește sub presiunea hazardului: „două delicte pe o rază de cinci kilometri” refuză să fie o simplă coincidență matematică. Întreaga sa construcție logică se surpă și se reface precum un castel de nisip lovit de flux. De la bucata de brânză de Sasamón împărțită pe birouri până la urmărirea febrilă prin bezna canalului Pisuerga, stilul alternează secvențele de observație minuțioasă cu cele de acțiune cinematografică alertă.

Autorul pune în mișcare un număr important de personaje, începând cu echipa lui Varona (locotenenta Lascar, sergenta Carlota Sebastián, caporalul Aurora, caporalul Fernando, Florentina, Cristina și Pedro) și continuând cu o sumă de martori și suspecți, legați prin fibre invizibile de șantajări și gesturi de plată a unor polițe personale. Astfel, se construiește o galerie în care granița dintre călău și victimă, dintre sacru și profan, se dizolvă într-o rețea de interese mărunte, trădări și instincte primare, totul sub amenințarea unei lumi ce stă să se închidă în carantină.

Textul lui Jesús de Cerro se dovedește a fi mai mult decât o intrigă polițistă „agreabilă”: este o parabolă despre uzura certitudinilor, despre un peisaj bântuit de propriul trecut și despre fragilitatea ordinii umane atunci când se confruntă cu neantul, lăcomia și întâmplarea. Ruina podului San Pedro rămâne, în final, martorul mut al tuturor acestor destrămări.