Şerban AXINTE

Adrian ROCA STAN, Împărăția tăcerii, Junimea, 2026

Împărăția tăcerii, romanul lui Adrian Roca Stan, aparține unei subspecii literare ce trebuie privită cu rezerve și chiar cu suspiciune, anume, romanul inițiatic. Mă gândesc acum și la unele aspecte ce țin de piața de carte românească și nu numai. Romanele ce se înscriu în această subspecie sunt de multe ori asociate cu literatura motivațională care este fără îndoială utilă pentru forte mulți, dar nu prea are legătură cu arta. Așa se explică de ce un scriitor submediocru ca Paulo Coelho are succes comercial, iar alții, mult mai buni, se bucură doar de stima și de respectul breslei din care fac parte. Totuși ar fi nedrept să judecăm o carte din perspectiva categoriei căreia îi aparține. Romanul Împărăția tăcerii înregistrează reușite estetice pe care nu le putem ignora. Adrian Roca Stan se dovedește convingător în multe dintre situațiile pe care le descrie în carte, cea mai mare reușită fiind aceea că dă contur unui narator-căutător pe care, tu ca cititor, chiar îți vine să-l urmezi. Încearcă să lase personajele libere, fără să le creioneze un profil pronunțat. De multe ori acestea funcționează ca niște simboluri, fără a beneficia însă de întreaga recuzită semantică a acestora.

Prologul, scris la persoana I, are funcția unei mărturii. La Praga, un pilot venit la un concurs de acrobație aviatică primește de la o necunoscută un mesaj fără context: „Gardianul vă iubește mult! Vă iubește foarte mult!”. A doua zi, avionul se prăbușește, iar pilotul petrece aproape un an și jumătate în ghips. Romanul continuă apoi la persoana a III-a, și, în acest fel, cititorii află că protagonistul are un nume generic, „Om”. Experiența individuală e transformată astfel în parabolă.

Structura cărții urmează etapele clasice ale inițierii: Livada, Muntele, Cariera. În livada de măslini părăsită de Gardian, căutătorii sosesc pe rând, fiecare fiind adus de către un element: contele Salinas de ploaie, catarul Jean Louis de vânt, Goran de foc, Cladophora de nămol.

Prima parte e constituită dintr-o succesiune de confesiuni realizate ritualic. În țesătura de înțelesuri și semne autorul contopește idei și învățăminte din mai multe spații culturale și spirituale. E un amestec programatic, aș zice. Din acest motiv, elemente din creștinism stau nestingherite alături de unele din spațiul asiatic, toate acestea fiind completate și cu observații de natură psihanalitică jungiană. Cea mai convingătoare confesiune e a lui Goran, un fost traficant, deoarece discursul său e sinteza întregului demers auctorial: „nu trebuie să devin bun prin slăbiciune, ci prin recuperare”.

Din punct de vedere literar, partea a doua e cea mai reușită. Asta și pentru că materialul narativ e mai ofertant. Se petrec deziceri și lucruri contradictorii. Izgoniți din livadă, căutătorii traversează muntele într-o stare de maximă vulnerabilitate. Aici dimensiunea simbolică e dublată de cea concretă. Într-o dimineață lipsesc trei turte, iar inițiații, care vorbiseră până atunci despre smerenie, fug cu bucățile de pâine. Replica Elvețianului e cât se poate de sugestivă și de adecvată acelui moment al narațiunii: „în prima dimineață am redevenit ce eram înainte de orice”. Urmează câteva scene foarte bine scrise, cele referitoare la sacrificarea măgarului, la vulturi, la halucinațiile pe care le au protagoniștii. Tarik, maurul care a pierdut animalul pe care îl considera frate, este personajul cel mai bine construit al romanului: „Tot neamul vostru a avut mâinile pătate de sânge!”. Această parte a romanului se încheie cu o scenă foarte reușită: „În ochii fiecăruia se vedea aceeași întrebare nerostită: Câte zile au trecut, de fapt? Pentru un drum de câteva ore, ei au traversat o lume, dintr-o lume în alta, care nu-i mai primea la fel. Rezulta în mintea lor, nu cu ei au mers prin munte, ci muntele a trecut prin ei! Țăranul nu a înțeles chestia asta, a dat din umeri și a pocnit ușor din limbă către catâr, roțile au continuat să scârțâie pe drumul care cobora lin. Cariera îi aștepta. Iar muntele rămânea în urmă nu ca un loc, ci ca o ființă care îi schimbase pentru totdeauna. Dar acum și-au reamintit cu toții cum a început drumul până să piardă cărarea. Și să ajungă în rătăcire”.

Trebuie remarcat și că aproape toți căutătorii vin din lumea banilor. Antagoniștii sunt funcționari ce vor să construiască acolo un sanatoriu „al liniștii contra cronometru și contra cost”. În carieră sosesc la un moment dat niște cercetași în căutarea unei „zone frumoase de retragere”, iar Murakami, păstrătorul registrelor Gardianului, îi primește ca administrator. Nu știu dacă ironia e voită sau nu, dar romanul ilustrează exact procesul pe care îl critică: spațiul sacru devenit loc de retragere, iar retragerea o formă de turism.

Împărăția tăcerii este, în primul rând, cartea unui căutător și, în al doilea rând, a unui romancier. Pentru partea dedicată muntelui, pentru Tarik și pentru felul în care problematizează relația dintre nevoia de liniște și logica pieței, această carte merită citită. Finalul, în care Om și Cladophora intră într-un tunel spre Shamballa, rămâne deschis: căutarea nu se încheie, ci continuă într-un alt plan.