Romeo Aurelian ILIE

Dan Coman, Lipsa de greutate a lumii, Charmides, 2025

Dan Coman (născut în 1975, la Gersa) este poet, prozator și profesor. Al cincilea său volum de poeme, Lipsa de greutate a lumii (titlu ce trimite întrucâtva la titlul romanului lui Milan Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei), marchează o bornă cronologică, biologică, psihologică și spirituală în viața poetului: împlinirea vârstei de 50 de ani, percepută ca pe o trecere de la tinerețe la maturitate, și căreia consideră potrivit să îi dedice un fel de bilanț existențial și totodată literar. Altfel spus, ajuns la vârsta rotundă, pe care unii ar numi-o dintr-un fel de inerție, jumătatea vieții, poetul se așază în fața oglinzii sale spirituale și caută să se observe cât mai bine cu putință, cât mai profund, cât mai obiectiv.

Volumul este alcătuit din trei cicluri poetice: cinci scrisori despre utilizarea corectă a vieții, gloria gloria și lipsa de greutate a lumii, precedate de un poem individual, care funcționează și ca prefață, și ca artă poetică, intitulat foarte sugestiv rezumat. Vocea care răzbate din poem își trasează principalele linii de forță ale vieții, punctează câteva observații preliminare și implicit își schițează, în câteva tușe subțiri sau mai groase, autoportretul. De remarcat încă de la acest poem cadența pe care Dan Coman o imprimă și o impune tuturor celorlalte: fraze scurte și concise dau versurilor consistența unor sentințe definitive. De altfel, la crearea acestui efect contribuie din plin și utilizarea unor cuvinte și expresii cheie, cu sonorități „definitive”: convingerea, asta e lumea, realitate, niciodată, mulțumit, sufletul, registru grav, moștenire etc.: am căutat mereu cele mai bune unghiuri./ am fandat doar cât să pară că înțeleg./ am ajuns repede la concluzia că/ erecția e mult mai importantă decât sufletul.// același registru grav,/ aceeași înverșunare de țăran din Valea Gersei,/ același vocabular sărac și prăfuit/ cu care vorbesc și acum despre mine –/ deși nimic mai departe de felul meu de a fi.

Denumirea primului ciclu de poeme, cinci scrisori despre utilizarea corectă a vieții, trimite, de bună seamă, la ideea de rețetar, de îndreptar, ca și cum poetul, ajuns la vârsta maturității, și-ar aroga dreptul de a preda cititorilor săi lecții pedante despre cum ar fi mai bine să își trăiască viața. Nimic mai fals însă. Iar acest fapt reiese cel mai bine din Scrisoarea III, care, deși începe folosind expresia imperativă, „ține minte”, este mai curând o lecție despre cum să nu te iei pe tine, ca om, foarte în serios.

Dar Dan Coman nu pledează pentru o abordare neserioasă a vieții, ci mai degrabă pentru lipsa oricărei forme de încrâncenare în încercarea de a înțelege dedesubturile profunde ale acesteia. Pledează pentru trăirea vieții cu o oarecare detașare, cu dorința unică de a conserva bucuria în sine de a trece prin propria viață. Aceeași idee o reiterează și în ciclul secund, gloria gloria, unde își asumă, fără a disimula absolut nimic, felul de viață abordat dintotdeauna, slăbiciunile, vulnerabilitățile și greșelile firești, pe care puțini ni le acceptăm și chiar mai puțini suntem dispuși să ni le afișăm în public. Este ciclul în care poetul își reproșează doar faptul că nu întotdeauna a trăit așa cum ar fi vrut, că uneori (sau deseori) a mimat viața, trăind conform unor constructe sociale artificiale și perimate, dar felicitându-se totodată că, măcar în zona cea mai intimă a existenței sale, a trăit așa cum și-a dorit, așa cum a simțit. Abia aceasta este o lecție de viață, subînțeleasă: trăiți! fiți voi înșivă!

În ultima secțiune a cărții, cea care-i dă și numele, lipsa de greutate a lumii, și pe care o dedică fiicei sale Mara, identificăm o întrebare existențială, și anume dacă protagonistul poemelor a reușit să fie, cu toate lipsurile sale, un om bun și mai ales un tată bun. Pare că ambele deziderate i-au reușit, pentru că a avut grijă de singurul lucru esențial din viața aceasta – nu a încetat niciodată să iubească.

Așadar, lipsa de greutate a lumii, este nu doar un bilanț psiho-emoțional al unui poet douămiist, ajuns la borna 50, ci implicit o pledoarie pentru trăirea vieții cu toate ale sale, pentru acceptarea neprevăzutului, pentru ascultarea inimii, pentru „sucombarea” în fața frumuseții, a iubirii și a firescului vieții. Fără a-și fi propus în mod explicit să ne dea o lecție, Dan Coman a reușit ceva esențial: să ne deschidă ochii minții și ai inimii.