Sorina RÎNDAŞU
Alexandru Țicău, Poemele lui Caron Călin, Junimea, 2026
Alexandru Țicău reușește, prin volumul său, Poemele lui Caron Călin, să se distanțeze de peisajul poetic contemporan, adesea sedus fie de anecdotic, fie de scoaterea la lumină a contextelor istorice, economice, politice. Poezia autorului este scrisă într-o cheie ce dorește a reconfigura tăcerea, precum și clasica ontologie lirică, fără a reduce tot acest demers la o simplă confesiune. Nu. Eul nu (mai) comunică cu lumea, ci se repliază în corpul fiecărui text, devenind un singur mecanism organic, perfect autonom: „astăzi m-am trezit fără gât./ creierul/ ciugulit/ de pescăruși./ totuși/ e/ dimineață./ am rămas singur./ o inimă/ suspendată/ pe un/ eșafod”. Și încă: „visele/ au intrat/ în oase./ sunt incendii/ ale memoriei./ prin catacombe/ sunt/ scriituri/ care nu s-au născut/ niciodată./ prăbușiri pline/ de ecou./ încă plutesc sub timpuri./ morții încă/ îmi zâmbesc”. Această autonomie a textului despre care vorbeam anterior devine o formă de rezistență. O poezie care se sprijină pe propria arhitectură, deja fragilă, deja pe punctul de a se prăbuși.
Poetul preferă un ritm sacadat, interiorizat al unui moment ce pare că nu se mai încheie pentru a reda fragmente dintr-o realitate ce se compune aproape exclusiv din angoase și halucinații controlate, din crize individuale. În multe dintre textele acestui volum, orașul este un organism ce se descompune cât vezi cu ochii, o succesiune de cadre cinematografice derulate în viteză din care nu rămâi cu detalii, ci cu sentimentul general de groază. O groază decupată riguros, o formă, poate, de debarasare de biografie, de abandon inert: „umbrele dansează sub streșini/ în inimă se face rece/ e anotimpul/ trecerii./ plouă/ parcă dintotdeauna./ pe pervaz se dau petreceri/ de șiroaie./ ies cuvinte din matcă/ rămân iarăși singur./ e anotimpul/ trecerii”. De altfel, această cartografiere a stărilor liminale își găsește miza, cred eu, tocmai în revendicarea unei condiții („nu sunt om/ nici animal/ nici zeu”) a trans-umanului, chestiune ce transcende simpla criză biografică. O individualitate subversivă, captivă într-un cotidian subversiv, la rândul lui.
Poemele lui Caron Călin își doresc mai mult decât o simplă comunicare cu exteriorul, astfel încât devin un spațiu autarhic unde eul se (auto)generează continuu, tocmai prin refuzul acelui confort livresc. Autorul are capacitatea de a transforma absența în plin, fiindcă avem de-a face cu o recuperare nostalgică a vremurilor trecute (sau pierdute), deopotrivă cu dizolvarea cronologiei în favoarea unui acum perpetuu. Eul renunță la iluzia coerenței și a acceptării pentru a deveni un observator. Un martor tăcut al propriei ciclicități: „nou-născuții sunt plini/ de negi./ noaptea s-a lăsat/ ca un cuțit/ în stomac./ îmi amintesc cum nu/ eram./ clepsidre. ochi închiși/ pe jumătate. în noi/ se strânge malul nisipos./ în noi/ liniștea are gust/ de metal./ în noi – un tavan de azil,/ extaze ascunse/ printre curele”.
Privit în ansamblu, volumul lui Alexandru Țicău se configurează ca o hartă a unui teritoriu interior amplu, multifațetat, unde reperele obișnuite lasă loc unei limpezimi reci, aproape tragice. Nu mimează împăcarea cu rigorile unei lumi căzute deja în derizoriu, ci, mai curând, instituie o formă de vigilență nemaiîntâlnită. Poemele acestea metabolizează lumea și realitatea per se prin intermediul unei sensibilități acute ce pendulează în permanență între febră și catalepsie.
