Mircea V. CIOBANU

Silvia Caloianu, Magnetofonul din mărărițe, Arc, 2026

Nu ne imaginam, acum câteva decenii, că putem să înregistrăm altfel vocile trecutului decât pe bandă magnetică, mai întâi pe cea lată, bobinată, iar mai apoi, ca minune a civilizației, pe benzile înguste ale casetelor. Bobine întregi, apoi colecții de casete, reproduceau vocile reporterilor și ale intervievaților, dar și melodiile preferate, ascultate discret la posturile de radio interzise. Magnetofonul era un corolar al memoriei noastre istorice și culturale recente. Silvia Caloianu readuce acest dispozitiv în titlul unei cărți nostalgice, adevărat, o nostalgie dramatică. Un adevăr al trecutului, înregistrat și adus ca dovadă.

Am trecut pasager printr-o mișcare de emancipare națională și socială, printr-o schimbare de regimuri politice, consecințe ale unei o prăbușiri de imperiu, toate – fenomene cruciale, distincte și destul de rare în istoria umanității. Evenimente care s-au soldat cu un final de război mondial (fie și „rece”, dar deloc relaxant), cu consecințe radicale asupra întregii lumi. Cu reobținerea demnității și – în cazul Basarabiei – redobândirea identității naționale. Cu intrarea deloc ușoară într-un circuit democratic firesc, cu sângeroase convulsii ale imperiului defunct. Zic, am trecut pasager deoarece, chiar dacă am fost nevoiți să ne strângem cureaua, să ne regândim existența, să ne gestionăm autonom destinul, fără a aștepta indicații de la partid, totuși nu am avut o foarte clară impresie a unei rupturi radicale și a unei răsturnări fundamentale. Am rămas aceiași, doar ne-am lărgit cercul comunitar într-o parte și l-am îngustat în alta. Ca și cum, după niște mișcări tectonice, ne-am pomenit rupți de un continent și lipiți de altul (păstrând însă punțile și podurile plutitoare vechi). Abia cu timpul am înțeles cât de dramatică a fost schimbarea, cu câte sacrificii, mișcări subterane, dar și câți indivizi obscuri au populat acest segment istoric, pe post de teroriști și asasini invizibili. Iar actualul război din preajmă amintindu-ne că imperiul defunct, în convulsii și agonie, mai cere și azi jertfe.

În acest context încă dinamic, dar așezându-se tot mai sigur ca sediment istoric, memoriile recente merită să fie înregistrate, fie și doar pentru ilustrarea evenimentelor, de vreme ce încă nu le pot explica. Vorbeam acum câtva timp despre romanul recent al lui Val Butnaru, Delirtango; aceeași temă (același timp) îl acoperă ultimele două cărți ale Tatianei Țîbuleac, iar după succesul unei ediții de docufiction al Larisei Turea (Cartea foamei), carte dramatizată de cel puțin două teatre de la Chișinău, a urmat un serial întreg de cărți despre foame și deportări, unele remarcabile sau cel puțin notabile (Liliana Corobca, Maria Pilchin ș.a.). Și mă refer numai la textele basarabenilor, dar aceeași istorie recuperată prin literatură o regăsim și în tot spațiul românesc, cel mai recent titlu care îmi vine în minte e romanul lui Bogdan Crețu și fumul se ridică la cer.

Cartea Silviei Caloianu Magnetofonul din mărărițe readuce în discuție subiectul anilor de emancipare națională, ai avântului popular, dar și ai trădărilor, fățișe sau discrete. La o relectură vom pune faptele una lângă alta și vom descoperi, de exemplu, că două personaje din carte: tatăl naratoarei, în primul capitol, și șeful ei de la primăria capitalei, în unul dintre ultimele secvențe, doi oameni absolut diferiți, dar ambii incomozi pentru autoritățile vechiului regim, vor muri, ambii, iradiați, simplu spus supuși unei otrăviri premeditate. O acoladă care definește, într-un fel, sistemul defunct și metodele lui. Și, ca în toate cazurile istoriei recente, acolo unde adevărul e tăinuit de autorități, realitatea e închipuită de presupuneri, deducții, comentarii și interpretări populare, dar și teorii ale conspirațiilor.

Un purgatoriu personal

Silvia Caloianu are o biografie neliniară, cu studii și servicii legate de matematică, fizică, informatică și contabilitate, apoi studii filologice și activități ziaristice, autoare de programe TV, reporter la publicațiile independente ale tânărului stat independent, proprietară a unui post TV, animatoare de concursuri și proiecte creative, poetă recunoscută (de prim raft!), ca să se ambiționeze, iată, să mai facă și proză. Sau, mai exact, să insiste să-și povestească viața. Parcursul, un purgatoriu personal. Și câteva secrete știute de ea, care insistă să le divulge și să fie reținute.

Poeta Silvia Caloianu a convins cam de fiecare dată, cu fiecare carte. Consistența poemelor sale divulga o anume experiență, care nu ar fi trebuit neglijată, or un poet bun nu se ia din nimic. Și curajul expresiei are o biografie în spate, un drept de a spune, cucerit cu o anume îndârjire discretă, pentru a putea comunica la egal cu orice autoritate publică. Acum avem și o autocompletare lămuritoare, personală, de vreme ce nimeni dintre critici nu a perseverat pe dimensiunea CV-ului. În principiu, aici e și partea forte, și partea slabă a cărții. Am citit-o (această carte) pentru că o cunosc pe poeta Silvia Caloianu și nu pentru că m-a captivat narațiunea. Narațiunea nu e scrisă pentru a captiva în sens literar, ci exclusiv pentru a destăinui amănunte biografice, povestite inegal și nestructurat, emoțional și subiectiv, fără a-și pune întrebări despre stil și structură. O nuvelă are șaptezeci de pagini, o alta, doar o singură pagină. Narațiune aerisită, lăsând să curgă povestea până unde se va epuiza subiectul. Obișnuită cu sinceritățile, uneori cuceritoare, din poezie, și aici cartea e plină de parti-pris-uri (există pluralul cuvântului?), de fiecare dată cei apropiați fiind martirii, cei care suferă, care au dreptate și care aproape că nu au defecte. Vinovați sunt, întotdeauna, alții. Ai noștri nu pot fi decât personaje pozitive. Povestirile autobiografice suferă adesea de această meteahnă, nu e o excepție nici cartea Silviei Caloianu.

Silvia Caloianu, poeta fără rest, curajoasă și surprinzătoare doar în expresie lirică directă, ar fi din categoria poeților absoluți, iar în acest sens proza ei ne surprinde. Dar ne vom aminti de trecutul jurnalistic al autoarei, reportajele fiind un timp pâinea ei zilnică. Iar cartea de proză recentă e una de reporter, adevărat, un soi de jurnalistică lirică în cea mai mare parte. Roman-confesiune, roman memorialistic și autobiografic. Amintiri în genul Hronicului și cântecului vârstelor.

O lungă povestire, blagiană, despre anii de școală, apoi o elegie în proză la înmormântarea tatei (o ruptură dureroasă, în acest roman al formării), apoi o nuvelă încheiată, cu dramatismul și anecdoticul ei (o adolescentă adormită în tren, trezindu-se în Ucraina la o haltă nocturnă, înconjurată de o mică bandă de adolescenți, evadați de la o casă de copii și constituindu-se într-o viitoare clasă de delincvenți minori); scurte povestiri despre dragostea ratată; o istorie calmă, dar încheiată cu moartea unui prieten, asasinat în armată de câțiva ceceni, camarazi de oaste, cum ar veni; perioada dramaticelor schimbări democratice și a mișcării de emancipare națională; istoria dramatică și încâlcită a unui reportaj despre moartea suspectă a unui soldat ucrainean (originar din Bucea, azi simbol al masacrului ocupanților ruși); povestea otrăvirii primarului democrat al Chișinăului, iradiat de securitatea sovietică, istorie expusă de personajul însuși; în fine, însumarea acestui CV dramatic cu multe noduri, care nu poate fi reprodus în totalitate în baza documentelor, deoarece unele dintre ele au dispărut.

Dacă tata, ca personaj, ca reper, ca model, începe această narațiune (într-un capitol lung, aproape cât toate celelalte, care se încheie numai atunci când tata își încheie parcursul pământesc), atunci mama e cea care încheie narațiunea-confesiune. Mama e un bun confesor și aici nu pot să nu-mi amintesc un poem mai vechi al Silviei: „bună ziua mamă nu te speria eu nu vorbesc cu morții/ mă cred în deplinătatea facultăților mintale/ nu cred că mă auzi nu fac spiritism/ nu cred într-o altă viață/ dar vreau să îți spun de aici de la poarta cimitirului/ unde astăzi nu ne-au dat voie să intrăm/ cică e zi sanitară/ bună ziua mamă au înflorit salcâmii” (bună ziua mamă au înflorit salcâmii). Am citat dintr-o carte de poezie, dar și din cronica mea la acea carte, volum al unei poete absolute. Atunci eram convins că autoarea a abandonat sau e pe cale să abandoneze toate activitățile culturale, de la jurnalism la promovarea tinerelor talente muzicale, în favoarea poeziei, ca formă culturală absolută, a poeziei ca limbaj absolut, vorba lui Coșeriu. Dar energia interioară, îndârjită și insistentă cu care își scrie cartea de proză, divulgă o altă ipostază a scriitoarei, de la care e normal să mai așteptăm surprize.