Radu CUCUTEANU

Adrian Aldea, Ostin C. Mungiu, Eugen Târcoveanu, Gabriel Ungureanu, Din istoria anecdotică a medicinei ieșene, Junimea, 2023

Există două feluri de a scrie istoria unei instituții: primul, practicat la aniversări, inaugurări și aniversări de aniversări, cu datele, numele, rectorii, decanii, profesorii și, eventual, câteva fotografii în care oamenii au expresia solemnă pe care o dobândesc când sunt fotografiați în apropierea unei instituții importante; al doilea când cineva își amintește că profesorul cutare era un savant remarcabil, dar avea un talent de a-și teroriza studenții, că un medic celebru a refuzat o funcție pentru că avea pacienți de tratat, că în cămine se învăța în condiții care ar fi făcut din fiziologie o disciplină experimentală, iar după examen studenții își permiteau uneori luxul de a juca fotbal și de a descoperi că, în ciuda tuturor teoriilor despre vocație, tinerețea rămâne o boală foarte plăcută.

Din istoria anecdotică a medicinei ieșene, volum coordonat de Adrian Aldea, Ostin C. Mungiu, Eugen Târcoveanu și Gabriel Ungureanu, apărut în 2023 la Editura Junimea, se așază în a doua categorie. Este o carte despre medicină, desigur, dar și despre memorie, despre ce rămâne dintr-o epocă. Autorii nu încearcă să ascundă caracterul subiectiv al mărturiilor și nici să elimine contradicțiile dintre amintiri. Și îl apropie de una dintre marile probleme ale literaturii moderne: ce facem cu trecutul când nu mai avem acces la el decât prin povestire?

Borges a rezolvat problema elegant: a inventat biblioteci infinite, memorii imposibile și personaje pentru care lumea însăși devenea un sistem de clasificare. Istoricii sunt, de regulă, ceva mai puțin spectaculoși și preferă arhivele. Psihologii ne spun că memoria nu este o fotografie, ci o reconstrucție: de fiecare dată când ne amintim ceva, ne amintim în fapt ultima oară când ne-am amintit acel ceva.

Medicina înainte de medicină

Istoria medicinei ieșene începe, firește, înainte ca Iașul să dispună de o facultate de medicină și, dacă ne întoarcem suficient de mult în timp, descoperim că și Moldova avea nevoie de oameni care să vindece: vraci, călugări sau câte unii care știau mai multe despre plante. Sau medici „de import”.

Sunt personaje care par desprinse dintr-un roman, cum e cazul lui Iacob Eraclid, Despot Vodă, care a trecut prin universități la Padova, Leyda, Bologna și Montpellier și care, ajuns domn al Moldovei, a avut ambiția de a construi aici o instituție de învățământ superior după model occidental, cu predare în latină și cu perspectiva unei Facultăți de Medicină. Academia de la Cotnari, cum a fost ea denumită, deși mai onest ar fi Școala de la Cotnari, a rămas un proiect neterminat. E una dintre cele mai vechi tradiții românești: avem ideea înaintea instituției și instituția înaintea posibilității de a o face. Despot Vodă este, de altfel, un personaj perfect pentru această carte. Întrunește toate ingredientele unei istorii locale: erudiție, aventură, cosmopolitism, ambiție, scandal și un proiect intelectual care moare înainte să fie inaugurat.

În modernitate apar instituțiile, iar odată cu ele și oamenii care trebuie să le populeze. În 1833 se constituie Societatea Medicilor și Naturaliștilor din Iași, iar activitatea ei este legată de procurarea de cărți și reviste străine, discuții, publicații și relații cu societăți științifice din străinătate. Cu alte cuvinte, înainte ca medicina românească să poată pretinde că are tot ce-i trebuie, învăța să citească ceea ce se producea în altă parte.

Thomas Kuhn a explicat în Structura revoluțiilor științifice că știința nu înaintează prin acumularea de adevăruri, ci și prin schimbări de paradigmă. Numai că paradigma nu se schimbă în urma unei ședințe, ci pentru că un om încăpățânat vine și spune: metoda asta nu mai este bună, trebuie să facem altfel.

Unul dintre episoadele cele mai interesante din volum este cu un student mustrat pentru că nu știe germana și este trimis să învețe, dacă vrea să citească literatura medicală serioasă. Studentul se apucă de treabă, studiază luni întregi și revine capabil să citească tratatele germane. Ceea ce la început fusese perceput ca o umilință devine o lecție. E ceva ce pedagogia contemporană, cu vocabularul ei și cu preocuparea permanentă de a nu răni susceptibilitățile elevului sau studentului, ar putea privi cu neîncredere.

Generațiile universitare

Poate că nicio instituție nu poate fi înțeleasă cu adevărat dacă nu știm de ce se râdea. De aceea, paginile despre Seringa, brigada artistică studențească, sunt importante. Studenții își satirizau profesorii, examenele, viața universitară, micile ceremonii și marile pretenții ale instituției. Iar faptul că mulți dintre cei care au trecut prin această lume au ajuns ulterior profesori universitari arată o ironie: cei care au râs de autoritate au devenit, la rândul lor, autoritate. Așa se perpetuează generațiile universitare. Studentul își bate joc de profesor. Profesorul se supără. Studentul devine profesor. Studenții lui își bat joc de el.

Michel Foucault ne-a învățat să privim medicina și ca pe o formă de organizare a privirii: cine privește, cine este privit, cine pune diagnosticul, cine stabilește norma, cine are dreptul să spună ce este normal și ce este patologic. Istoria medicinei este, din această perspectivă, și istoria unei puteri. Numai că volumul de față are meritul de a ne scoate din teoria puterii și de a ne duce direct în amfiteatru, în cămin, în sala de examen.

Vedem aici cum nu mai reușim să putem separa complet istoria de literatură: orice memorie este deja o narațiune. Omul care își povestește tinerețea nu reproduce trecutul, ci îl organizează. Exagerează. Uită. Leagă întâmplări care poate nu au fost legate. Transformă un profesor într-un personaj. Dar tocmai aici literatura poate deveni un instrument al adevărului. Un catalog poate spune cine a absolvit. Nu poate spune însă cine a învățat noaptea cu geamul deschis, cine a citit până dimineață sau cine a plecat din facultate convins că nu va deveni niciodată medic.

Omul din spatele diagnosticului

Poate cea mai frumoasă parte a volumului este aceea în care medicina încetează să mai vorbească despre medicină și începe să se ocupe de oameni. În dialogul cu profesorul Victor Tacu apare ideea că „medicina fără suflet nu este medicină umană”, iar afirmația este legată de întreaga sa experiență profesională, de relația cu pacienții și chiar de refuzul unei funcții administrative, explicat simplu: dacă se ocupa de funcție, cine se mai ocupa de bolnavi? Poate că acesta este și motivul pentru care unele figuri rămân în memoria unei profesii fără să fi avut neapărat cele mai spectaculoase funcții.

În final, „istoria anecdotică” este mai puțin anecdotică decât pare. E una care refuză să creadă că trecutul unei instituții poate fi redus la lista oamenilor care au ocupat funcții și la succesiunea evenimentelor care pot fi verificate în documente. O comunitate intelectuală nu este făcută numai din idei, ci și din antipatii, fidelități, rivalități, frici, prietenii, mese luate împreună, cărți împrumutate și povești repetate până când devin aproape adevăr. Într-un sens, volumul acesta este o carte despre ceea ce rămâne după ce dispare instituția din fotografia de grup. Poate că acesta este motivul pentru care asemenea cărți devin, în timp, mai interesante decât multe istorii academice: anecdota încearcă să ne spună cum a fost să fii acolo. Aici literatura își ia, discret, revanșa. Și, poate, acolo începe și adevărata istorie.

Medicina ieșeană, judecând după această carte, are încă destule povești. Dacă este să ne luăm după toate teoriile moderne despre memorie, probabil că multe dintre povești sunt imperfecte, subiective, deformate, contradictorii. Cu atât mai bine.